Elena Bobocel (n. Butoi)
* 1928
-
Elena Bobocel: Da, la capătul satului. La capătul comunei, cum era atuncea. Și, Costică, deja știa, avea actele toate puse pe bordul maşinii, tot, nu ştia că atuncea, dar ştia pentru ce… S-a dat jos, cu cheile în mână, şi el, i-a spus ofițerul: „Tovarășul Bobocel, cu data de astăzi, nu mai aveți voie…” Nu! „De cine vă lipsiți? De mașină? Sau de familie?” Și el i-a spus: „De familie, nu mă pot lipsi, de mașină mă lipsesc oricând. Și orice va fi, eu de familie nu mă lipsesc! Poftim cheile!”
R: Deci, i-a lăsat alternativa… Da, deci, dacă se lipsea de familie, cred că pe el nu-l deporta!
Elena Bobocel: Nu, nu. El rămânea. Şi atuncea, i-a dat cheile, le-a luat ofiţerul, s-a suit Costică în maşină, i-a dat actele în mână, s-a suit în maşina cealaltă, şi l-a adus acasă. L-a adus acasă. Eu când l-am mai văzut și pe Costică, eu numai într-un plâns am ținut. Ce mai! Eu nu mai puteam! Îndată ce mi-a zis că nu am voie să iau nimica din casă, decât copilul și strictul necesar pentru copil și „Pentru dumneavoastră de schimb, în rest nu trebuie să luați nimic!” Și pe urmă, ce le-o fi spus, ce-o fi vorbit cu Ilă că nu-i chiar așa cum este, sau ce știu eu, ce le-o fi spus Ilă, a venit și mi-a spus: „Că pot să iau…” Nu! Mie nu mi-a spus nimic! Şi când a venit mașina, a dat ordin la soldați, să vină în casă, să scoată afară un pat, cu totul ce este în el, cu pernă, cearșaf, tot ce este, saltea, și… să mai pună în plus, o masă, patru scaune, și să mai ia… „Mai luați ceva, o plapumă. Puteți să mai luați un cearşaf, două. O pătură, că văd că aveți pături, multe și bune. Și pături groase, nu știu ce. Că poate va fi nevoie pentru fată, pentru copil”. Soldații mi-a cărat tot afară, tot acolo mi le-a pus.
-
Ne-a dat jos, acolo. Erau țărușii bătuţi, patru țăruși, acolo. Tata zice: „Ce facem mă, acum, aicea? Uite, vine un nor! Dar un nor foarte mic!” Și până când s-a apucat tata să întrebe că: „Ce facem mă, aicişa?” S-a și pus ploaia. Repede, Costică, cu Ion şi cu Culaie, a luat paturile şi a făcut adăpost din ele, și pe deasupra a pus pături, și a băgat copii, acolo și pe tata. A trecut repede, asta! A trecut repede! Pe urmă, a doua zi, seara, ce zice, Costică cu ţaţa Maria: „Moșule ce facem mâine?” «Da, ce să facem? Stăm. Așteptăm, să vedem, mori de nu! Ce fac ăştia cu noi acuma!»
R: Deci, toată lumea era cu bagajul pus în câmp, acolo?
Elena Bobocel: Da, da. În câmp, sigur că da, în câmp.
R: Așa, și mâncare?
Elena Bobocel: Mâncare? Ce ţi-ai luat! Dacă nu ți-ai luat, rabzi! Că ajunsesem seara acolo. De unde era să luăm mâncare? Aveam cooperative? Aveam magazine? Aveam chioșc cu cartofi, cu castraveți, cu varză, cu toate astea? Ce aveam?
-
M-am dus la primărie. Era primar Gâtan. Şi a zis: „Nu, domnule! Cine v-a dat drumul, să vă dea și casele!” „Păi, da mi-a dat casa. E casa mea acuma. Dumneavoastră trebuie să ne-o eliberaţi!” „Nu! Eu n-am niciun ordin, ca să eliberez casa! Te duci la Ghergulescu!” „Pe mine nu m-a luat nimeni de la Ghergulescu!” Ghergulescu, fiind cumnatul lui! „Nu m-a luat nimeni de la Ghergulescu. Pe mine m-a luat din casa mea, m-a luat!” Şi atuncea, zic: „Bine. Uite, mă duc să-mi fac prezența, și la miliție, și eu vin și-mi bag ce am, în antreu!” Că antreul nu era ocupat. Că aveam în dreapta camere, drept înainte era cooperativa, în stânga era iar camere. Şi, treceau pe acolo toţi. „Nu, nu! Să nu bagi nimic în casă! Nimic în casă, să nu bagi!” „Bag în pivniţă!” „În pivniţă are cooperativa, magazie.” „Nu mă interesează. E pivnița mea. Sparg ușa și tot bag în pivniță.” Am plecat. M-am dus la Miliție. Era în Gârdoaia, la nea Petrache, Miliţia.
-
Full recordings
-
comuna Floreşti, judeţul Mehedinţi, 14.02.2009
(audio)
duration: 02:25:49
Full recordings are available only for logged users.
Şi aveam găini, Doamne… cu sutele aveam, găini, raţe… gâşte, curci, 18 porci. În afară de trei sau patru găini, nu am luat nimic cu noi în Bărăgan.
Elena Bobocel s-a născut la 6 august 1928, în comuna Florești, județul Mehedinți.
S-a căsătorit cu Costică Bobocel, care lucra ca șofer și ca secretar al unei întreprinderi și, în acelaşi timp, era membru al Partidului Comunist. Împreună cu acesta a avut doi copii: Monica, născută în Florești, și Nelu, născut în deportare.
În noaptea de 17/18 iunie 1951, șeful Miliției din comună a venit să îi informeze că vor fi evacuați din reședință. În acel moment, nu erau acasă decât Elena Bobocel, tatăl ei, Ion Butoi, și fiica acesteia, soțul fiind plecat la Baia de Aramă ca șofer. Costică Bobocel a fost oprit pe drumul de întoarcere și pus să aleagă între a rămâne liber (datorită statutului de membru de partid) și a-și urma familia în deportare. Fără niciun fel de ezitare, bărbatul a ales să fie alături de familia sa.
Cu cele câteva lucruri și provizii strânse, familia Bobocel a fost urcată în camion și dusă la gară. Alături de Elena Bobocel, soţul său şi fiica sa, au fost duşi în Bărăgan şi părinţii acesteia, Ion şi Ana Butoi.
În Bărăgan, au fost lăsați în comuna Rubla, pe un teren fără nicio construcție, cultivat cu bumbac. Din primul moment au început să își facă un adăpost pentru a se feri de ploi. Şi-au făcut apoi un bordei şi, câteva luni mai târziu, au reuşit să ridice o casă din chirpici.
Dacă Elenei Bobocel i se impusese restricţia de a se deplasa numai pe o rază de 15 km, fiind nevoită să muncească la ferma din sat, soțul ei a fost avantajat de vechiul statut, primind recomandare pentru a lucra ca șofer de camion și astfel era liber să se deplaseze în întreaga țară, fără supraveghere.
La un an de la venirea în Bărăgan, însărcinată cu cel de-al doilea copil, Elena Bobocel şi-a pierdut tatăl, iar la câteva săptămâni a murit şi soţul ei. Costică Bobocel avea doar 29 de ani.
Elena Bobocel a rămas cu „domiciliu obligatoriu” în Bărăgan, cu doi copii mici şi o mamă în vârstă, până la sfârşitul anului 1955, când au primit dreptul de a se întoarce acasă.
Întoarsă acasă, Elena Bobocel a constatat că locuința și curtea familiei fuseseră ocupate de autorități și transformate în CAP. Cu ajutorul cumnatului a obținut eliberarea unei camere și a bucătăriei, apoi, cu timpul, i s-a înapoiat întreaga casă.
Nici după întoarcerea acasă, viața Elenei Bobocel n-a fost scutită de probleme și griji. Dosarul deportării a urmărit-o mult timp, având probleme la angajare și fiind adesea nevoită să trăiască cu ajutorul primit de la vecini și de la cumnatul său.
În final, a reuşit să se angajeze ca femeie de serviciu la dispensarul din comună, apoi, până ieşirea la pensie, a fost angajată la mina unde lucra ca inginer fiul său.
