Gheorghe Cotorbai

R: Bordeiul era tot sub pǎmânt, sau era şi la suprafaţǎ? I: Era sub pǎmânt, numai acoperişul era deasupra. Şi acoperişul era din nişte beţe mari cam cât camera asta, ca sǎ poatǎ sǎ încapǎ tot ce aduseserǎ; şi de adânci, cam tot aşa erau [indicǎ sufrageria, camerǎ cu suprafaţa de aprox. 30 mp]. Iar pǎmântul care se scotea de acolo se punea peste paiele care serveau drept acoperiş. Şi era un teren mai în vale. Bordeiul nostru era puţin mai sus faţǎ de cel al unchiului meu, care era alǎturi. Şi au venit apele. Am o verişoarǎ care este în Galaţi acum, este economistǎ şi are o firmǎ. Noi aveam acea ladǎ de la refugiu, iar verişoara asta dormea pe ladǎ. Când au venit apele mari, au umplut bordeiul de apǎ – pǎrinţii fiind afarǎ, sǎ facǎ diguri, sǎ nu mai vinǎ apa – şi n-au vǎzut cǎ prin faţǎ, pe scǎri, a intrat apa. S-a umplut bordeiul de apǎ şi era cât pe-aci sǎ se înece verişoarǎ-mea, au scos-o afarǎ, au învârtit-o de picioare, cǎ era deja… Ea fiind mai micǎ decât mine – ce sǎ ştie copilul sǎ înoate?! – şi dormea în bordei acolo, pe ladǎ. Au gǎsit-o, au scos-o repede şi au salvat-o. Astea-s ploile alea de iunie de care vǎ spuneam care ne-au prins acolo, în bordeie.

Deci lucram la grǎdinǎ şi la bumbac. Ne scoteau de la şcoalǎ, ne dǎdeau o traistǎ, mie mi se pǎrea imensǎ, eu fiind şi mai micuţ, şi o cǎram dupǎ mine; nu se mai umplea traista aia deloc! Şi bumbacul – nu ştiu dacǎ aţi vǎzut vreodatǎ – se împarte bobocul de bumbac în patru, se desface floarea, se formeazǎ o cochilie, o teacǎ lemnoasǎ în care se formeazǎ bumbacul. Şi, când s-a copt, se deschide aia şi creşte. Dar, în fiecare vârf de la cele patru cǎsuţe în care se împarte, sunt nişte ţepi aşa de tari, şi când bagi mâna sǎ smulgi, sǎ iei bumbacul de acolo… Mâinile erau numai rǎni, numai gǎuri. Aşa ne duceau de la şcoalǎ, încolonaţi, ne dǎdeau câte o traistǎ d-aia şi ne puneau pe rând sǎ culegem. Trebuia la sfârşitul zilei sǎ aducem traista plinǎ cu bumbacul cules; plantaţia era spre staţiunea Amara. Era frumos, pentru noi, ǎştia mai mici, cǎ îi vedeam pe cei mai mari – de exemplu, pe sorǎ-mea – cǎ îi încolonau şi mergeau [ironic] cu cântec la muncǎ. Mrgeau încolonaţi spre locul de muncǎ şi cântau cântece patriotice pe care îi învǎţau învǎţǎtorii şi care se impuneau atunci. R: Aceasta era muncǎ patrioticǎ, de la şcoalǎ? I: Da, era muncǎ patrioticǎ: la cules de bumbac, mai ales.

Numai mama a fost casnicǎ, ea se ocupa de gospodǎrie, de spǎlat pentru noi trei copii şi taicǎ-meu. Trebuia sǎ şi gǎteascǎ şi, apropo de mâncare, acum sǎ revenim şi la mâncare. În primǎ etapǎ, rezervele terminându-se, mama ne fǎcea ciorbǎ din vârfuri de lucernǎ. Rupea vârfurile de la firele de lucernǎ care erau mai fragede, din grǎdinǎ, de acolo, şi ne fǎcea ciorbǎ din lucernǎ, iar felul doi era bulion amestecat cu apǎ şi cu ulei. Nu-mi aduc aminte – îl prǎjea sau nu, îl cǎlea sau nu, dar era foarte gustos şi cu mǎmǎligǎ. Şi mâncam din ǎla de…! Şi când nu era bulion, era marmeladǎ lungitǎ cu apǎ şi cu mǎmǎligǎ; înmuiam mǎmǎliga în zeama aia de marmeladǎ şi aia era mâncarea. Atunci a fǎcut maicǎ-mea, apoi am fǎcut eu hepatitǎ, gǎlbinare, cum îi zicea atunci.