Deci am ajuns în Iugoslavia. După plan, trebuia să ne aștepte o căruță, nu știu unde, dar nu aștepta nimeni. Deci ne-am dat jos din șalupă și n-am să uit niciodată - aveam opt ani -, probabil copiii simt ce simt adulții, dar m-am uitat la malul României și m-am întrebat dacă am să mai văd vreodată acest mal (plânge). Și mai toată viața, de la 18 până la 53 de ani, de la 18, când mi-am dat seama că nu o să ne mai întoarcem în țară, am încercat să accept faptul că niciodată nu am să mai văd acest mal - și am greșit, a fost marele miracol al vieții mele.
Deci ne-am dat jos pe malul iugoslav, au venit soldații grăniceri iugoslavi, adulții au zis că vor azil politic în Vest, ne-au pus pe un vapor, am mers pe Dunăre până la Belgrad, am petrecut noaptea la Belgrad. Mama, care este de fire mai entuziastă, voia să îi trimită o telegramă lui Tito, mareșalul Tito, ca să îi mulțumească că nu ne-a dat înapoi, că putea să ne dea înapoi. Deci, a doua zi am mers cu trenul până într-o localitate care se chema Kovačica. Am ieșit din tren, am mers câtva timp pe jos și am ajuns într-un loc unde erau pereți înalți, albi, și o poartă mare și am trecut de poartă și era o clădire mică, albă, cam delapidată. Arăta într-adevăr tare urât și am întrebat-o pe mama ce era: mi-a zis că e un hotel. Eu fusesem în Elveția și în Italia, știam că nu putea fi un hotel. Și intrăm în clădirea aia, care era întunecoasă, și drept în față era o scară care ducea sus. Se întorcea și ducea sus. Pe stânga erau niște gratii și era o ușă de gratii, în gratiile astea, și s-a deschis… sau a deschis-o și era un culoar mic și pe dreapta era o ușă de fier deschisă, și când am trecut de ușă, am ajuns într-o încăpere cu o singură ferestruică sus, cu gratii, pe jos paie, pereții așa gri de ce-o fi… și au închis ușa. Nu am să uit niciodată sentimentul acesta, ușa asta groasă, de metal, cu o ferestruică mică acolo, prin care se putea uita cineva. Din fericire, nu au încuiat ușa, că e un sentiment oribil, să fii închis așa.
Deci nu îmi aduc aminte să fi fost altcineva în celula aia când am sosit, dar eram femeile și copilele, adică mama, doamna Bezi, mama cealaltă, cei trei băieți, sora mea și cu mine. Și cu timpul au mai venit alții. A venit familia părintelui Surducan: părintele, soția și fiul lui, căruia i se spunea Puiu. A mai venit și altă familie al cărei nume nu îl rețin, cu un băiețel. Puiu avea șapte ani, băiatul celălalt avea 9 ani sau cam așa. Și cu timpul s-a umplut celula cu femei. Îmi aduc aminte, a venit o țărancă cu logodnicul ei, care voia să se mărite, și atuncea căutam cu toții ce să îi facem cadou. Și aveam câte un șal care era prețios pentru că locul era plin de muște, și când ne întindeam după-masa să ne odihnim, ne acopeream cu șalurile alea, dar totuși i-am făcut dar. Cine o fi fost, i-a făcut dar șalul acesta.
Și duminicile puteam ieși afară. Erau doi preoți acolo: părintele Florian Gâldău și părintele Vasile Leu, în plus de părintele Surducan. Și unul din preoți i-a căsătorit. Și îmi aduc aminte că tinerii căsătoriți au stat toată ziua într-un colț... M-a impresionat.
Bărbații erau închiși sus, sus, erau mult mai îngrămădiți… Era unul Naum Neagoe, care povestea râzând că erau ca sardele: când dormeau noaptea, când se întorcea noaptea unul, trebuia să se întoarcă și celălalt.
Și ne vedeam, îl vedeam pe tata când ne dădeau voie să ieșim în curte. Puteam să ieșim în curte de trei ori pe zi: dimineața, la prânz și seara, când ni se dădea mâncare. Dar soră-mea, care avea trei ani, ea putea să treacă printre gratii, se urca sus și trecea prin gratiile de sus și comunica cu tata. Deci ea era mesagera noastră.
Așa că a plecat grupul acesta, cu familia Economu și i-au pus să iasă pe fereastră, fereastra de unde dormeam. Unul după altul au trecut pe fereastră. Ultimul era un tânăr student de medicină, care s-a întors spre tata, și a zis: „Ce să fac, domnule Popa? Să merg, să nu merg? Nici nu am pantofi cu care să merg prin noroiu’ acesta”, și tata a zis: „Uite-te, mi-au rămas pantofi de la părintele” - să fi fost părintele Boștinariu, acela era catolic, nu știu – îi rămăsese o pereche de pantofi și i-a dat pantofii și a plecat. Și noi ne-am culcat, precum vă închipuiți, visând de Grecia.
Aveau să mănânce portocale, sardele, măsline… Ce vis!... Când ne-am sculat a doua zi dimineața, era o zi superbă și iarăși ne gândeam ce mănâncă ei în astă dimineață, ce noroc pe ei... și au venit țăranii la lucru și ne-au spus că au fost chemați în timpul nopții să facă o groapă să înmormânteze un grup de vreo douăzeci și ceva de persoane și ne-au descris hainele lor și am știut că era grupul care plecase în seara dinainte.
R: Dar oare de ce?
I: Cine știe? Dar o să vă spun mai târziu de ce. Adulții au zis: „Ce fel de mers în Grecia? Ați spus că mergeți în Grecia?” „Apoi au fost în Grecia. I-am dus în Grecia” când îi întrebau ce… de ce și ce făceau. Erau numai minciuni. Deci, au insistat că într-adevăr au fost duși în Grecia. Finalmente au spus țăranii, au venit, ne-au spus, au fost chemați, ne-au dat descrierea hainelor. Finalmente drujii au zis: „Da, e adevărat, da a trebuit să îi omorâm pentru că au încercat să fugă”. „Păi cum au încercat să fugă?... I-ați scos…” I-au luat ei…
R: Îi duceau în libertate, da.
I: „Păi dovada că au încercat să fugă e că au ieșit pe fereastră”.
R: Deci pur și simplu a fost un joc?
I: Un montaj. Dar vă spun pe urmă de ce. Deci au făcut montajul acesta, iar totul era numai minciuni, în fine, comunismul s-a bazat mult pe minciuni. Deci au plecat. Puteți să vă închipuiți cum ne-am simțit.
Și să vă spun… Spitalul a fost când eram la Zrenjanin, în lagăr. În lagăr lucrurile erau mult mai libere. În sala bărbaților erau nu știu câte mese cu jocuri de șah, unde se juca șah. Și erau oameni care încercau să meargă la spital. Spre exemplu unul pretindea că s-a otrăvit pentru că a mâncat un ban de cupru care era verde. Nu se prea credeau lucrurile astea. Când eram la Kovačica, așteptam în coadă, o femeie tânără a leșinat, zicea că era însărcinată, dar drujii nu au crezut nici asta. Însă eu m-am îmbolnăvit: am avut febră, am avut simptome de apendicită. Pe mine m-au luat, m-au pus într-o trăsură și m-au dus în spital la Zrenjanin. Un spital mic, alb, curat, încântător! M-au dus acolo, m-au pus într-un pat foarte, foarte curat. Au venit doctori foarte drăguți, m-au examinat. Mamii i s-a dat voie să stea cu mine, tata aștepta afară. Și n-am să uit niciodată când mi-a adus de mâncare, era o farfurie, pe farfurie era, între altele, puțină carne. Noi nu mâncasem carne de nu știu cât timp! Și mama m-a întrebat: „Crezi că aș putea să dau o bucățică de carne tatii?” Tata aștepta afară, îl vedeam prin fereastră, arata ca un câine bătut. Și a fost o luptă teribilă în mine. Am spus mamii: „Da”, dar m-a durut și m-am simțit atât de vinovată că m-a durut bucățica aia de carne (plânge). Așa, ca să aveți o mică idee.
Doctorii au zis că am apendicele inflamat, dar că eram prea slabă ca să poată să mă opereze și m-au trimis înapoi. Și toate s-au petrecut bine. Când am ajuns în Franța m-au examinat doctorii, au văzut într-adevăr că apendicele fusese sau era inflamat și trebuia scos și am fost operată și am scăpat de apendice.
…m-am uitat la malul României și m-am întrebat dacă am să mai văd vreodată acest mal…
Ingrid Fotino (fotografie din perioada arestării)
photo: Arhiva foto a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei - fond Ingrid Fotino
photo: Arhiva foto a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei - fond Ingrid Fotino
Download image
Născută la data de 31 mai 1940, în București.
Intervievata face parte dintr-o familie greu încercată de instaurarea regimului comunist în România. Astfel, mai multe dintre rudele foarte apropiate au fost urmărite, anchetate și încarcerate de regim. Tatăl, avocat de profesie și proprietar, împreună cu tatăl său, al unor cunoscute firme din industria textilă, a fost arestat în 1947 și deținut pentru mai multe luni la Jilava. Motivul cel mai probabil al arestării consta în faptul că în 1946 a făcut parte (consultant) dintr-o comisie economică care a mers la Moscova să negocieze strategiile care urmau să fie aplicate în industria textilă, iar Ervin Popa a fost singurul membru al comisiei care a refuzat semnarea tratatului de final, pe care îl considera dezavantajos pentru România. Totodată, sora mamei, Lidia Gavrilescu, a fost închisă pentru o perioadă de peste patru ani în mai multe penitenciare pentru femei, iar un unchi, Constantin Niculescu, ofițer de Marină, a fost deținut pentru cinci ani în penitenciarul de la Aiud.
Ca urmare, în 1948, în încercarea de a scăpa de comunism și de atmosfera de teroare din timpul primilor ani de după război, și după amintita arestare și încarcerare a tatălui pentru mai multe luni în timpul anului 1947, familia Popa (compusă din părinți, Ervin Apostol și Ariana Popa, născută Gavrilescu, și cele două fiice, Ingrid Alina și Alda) a fugit din România trecând în mod clandestin granița cu Iugoslavia. Trecerea Dunării s-a făcut cu peripeții, în cadrul unui grup care număra 12 persoane: familia Popa, o altă familie (compusă din părinți și trei băieți) și trei bărbați care ajutau la conducerea șalupei, care au profitat de ocazie și au fugit și ei din țară.
Odată ajunși pe malul celălalt al Dunării, după un scurt moment de entuziasm, membrii familiei Popa au fost reținuți de sârbi și închiși în lagărele de la Kovačica și Zrenjanin. Condițiile de viață din cele două lagăre s-au dovedit restrictive și extrem de precare, atât din punct de vedere al alimentației, cât și al igienei atât pentru adulți cât și pentru copii.
După doi ani, au fost mutați într-un lagăr din regiunea Bitola (Macedonia) înainte de a fi eliberați spre Grecia. Referitor la acest lagăr, intervievata menționează o practică utilizată de gardienii lagărului de a înscena încercări de evadare, care se finalizau cu suprimarea fizică a deținuților implicați. Astfel, la data de 30-31 ianuarie 1950, familia Economu, compusă din soții Elena și Narcis și doi copii, Liliana și Sandu, a fost inclusă într-un grup de aproximativ 20 de persoane care, aparent, trebuia să părăsească lagărul pentru a se îndrepta spre Grecia. Eliberarea s-a dovedit a fi o înscenare și, în fapt, toți membrii grupului au fost uciși de gardienii lagărului. Se pare că scopul acestei practici era de a transmite un mesaj dur autohtonilor care ar fi văzut în fuga din țară o posibilă scăpare de comunism.
Detenția în lagărele iugoslave a luat sfârșit în jurul datei de 9 februarie 1950, dată la care într-un grup de 13 persoane, familia Popa a pornit spre Grecia, de unde, prin Italia, au ajuns în Elveția, unde aveau mai multe cunoștințe. Ulterior, au petrecut doi ani în Franța, unde au început să-și refacă viața în condițiile în care spațiul și cultura franceză le erau familiare datorită faptului că Ervin Popa urmase un doctorat la Sorbona, iar Ariana Popa, rămasă orfană de mamă foarte devreme, fusese crescută de maicile de la Notre Dame Des Cieux și învățase limba franceză de mică. Ulterior, familia Popa a părăsit Franța și s-a stabilit în Statele Unite ale Americii, unde și-au refăcut viața după ce părinții și-au găsit de lucru: mama la Liceul francez din New York, iar tatăl la o companie textilă.
În prezent Ingrid Fotino (n. Popa) trăiește în Statele Unite ale Americii, este căsătorită și are două fiice.
