Lucian Plapşa

Deci aţi simţit prezenţa Securităţii şi după eliberare? Sigur că da. Şi era greu să conduci 135 de inşi, am avut tot felul de păţanii. Eu am făcut mai puţină tehnică, aşa că mi-am adus o colegă de facultate şi am făcut-o şefa serviciului CTC. Aia făcea treabă şi cătănea muierile, că-i greu să conduci o ceată de muieri. Ele vin să spună cine cu cine, că ăla fură mai mult decât nu ştiu care... Io îi cam lăsam să fure câte-un kil de vopsea, aşa. Apropo de asta, drăguţă treabă. Eram ofiţer de serviciu şi aveam putere de director: ce ziceam eu, aia se făcea. Şi vine un poliţist cu unu’ de guler şi îl împinge pe uşă: „Care-i şef aici?”. „Bă, unde te crezi tu? Aşa se vorbeşte? Spui Bună ziua şi dup-aia prezinţi ce vrei să prezinţi”. „A, dumneavoastră sunteţi şefu’? Uitaţi, ăsta mi-o aruncat un sac de Perlan în cap peste gard” (râde – n.n.) S-a nimerit că el a trecut p-acolo şi-ăsta o vrut să-l fure. Zic: „Dobitocule, nici nu ştii să furi. Ai aruncat la poliţie în cap, mă?”. Eu am vrut să-l scap de puşcărie, că peste o anumită valoare furată era pasibil de închisoare, dar poliţistu’ s-a opus: „Nuuu, îi omu’ meu”. „E omu’ tau? Acum o lună sau două n-ai venit la maistru’ Ogârcin şi-ai zis să-ţi aprob doi litri de spirt că-i ziua lu’ fiică-ta?”. „A, dumneavoastră sunteţi. Să trăiţi! Faceţi ce vreţi cu el”. „Mă”, zic, „la puşcărie nu băgăm pe nimeni”. Şi na, i-am dat retrogradare şi nu ştiu ce. Un alt securist a vrut să-i dau declaraţii despre doi baptişti care fac bisericuţă în timpu’ serviciului. Zic: „Ce bisericuţă, că nu pricep?”. „Discută despre religie şi Hristos”. „Da’ ce-ai vrea să discute? Despre curve? Îi mai interesant? Sau cât a băut aseară sau nu ştiu ce? De-astea?”. „Aşa vezi lucrurile?”. „Aşa le văd, dom’le. Nu-i treaba mea asta. Aveţi secretar de partid şi-n ultimă instanţă aveţi informatori. Deci nu mă interesează”. După aia, de când m-o schimbat din şef de secţie, n-am mai avut treabă. Nu mai veneau guzganii să mă solicite la activităţi secundare (râde – n.n.) Bine, eram încadrat ca inginer principal, că şef de secţie nu puteam fi ca fost condamnat politic. Mai târziu l-am întâlnit pe director (eu nu mă uitasem pe carnetu’ de muncă în vremea aia) şi zic: „Domnu’ Ionescu, acuma nu mai sunteţi director. De ce m-aţi încadrat pe mine inginer principal?”. „Eu nu aveam voie să te încadrez şef de secţie, dar am avut nevoie de tine, că o mers treaba bine. Ţi-am dat acelaşi salar”. „Da, bun, mulţam, n-am ce comenta”. Odată m-au chemat la Securitate şi m-au ţinut pân’ la 2 noaptea. Zic: „Domne, ştiu ce vreţi. Asta nu se obţine!”. Au vrut să mă sperie, peste o săptămână erau cu lămpile în faţă, cu reflectoare mici. Mi-au ieşit în cale: „Cum merge cu facultatea?”. Ei probabil că ne urmăreau situaţia la secretariat, nu numai a mea. „Numa’ atâta vă interesează sau veniţi iar cu propuneri de-alea deocheate? V-am spus, întrebaţi sus şi vă lămuriţi. Nu discut!”. Altă dată o venit unul care era băiat inteligent, şi cred că făcea lucruri din astea mai mult ca să aibă activitate – cel puţin aşa am dedus eu din discuţii. Pân’ la urmă spune: „Uite, tovarăşu’ Plapşa, şefu’ a zis că trebe să dai declaraţii cu cine te întâlneşti”. „Cu cine mă întâlnesc? Hă-hă, cu sute mă întâlnesc”. „Nu aşa, ştii dumneata”. „Aha, cu d-ăştia deocheaţi. Da’ nu sunt obligat să fac treaba asta”. „Nu eşti obligat, da’ e bine. Acuma eşti şi cu facultatea...” – c-atuncea mă reînmatriculase. Şi-atuncea ne-am organizat şi dădeam note despre ce-am discutat: cu Ionescu, cu Popescu şi cu nu ştiu cine. Şi la un moment dat probabil că ei or crezut că turnăm (râde – n.n.) Şi asta a durat destul de mult. La un moment dat n-am mai dat declaraţii: „Păi ce, nu te-ai mai întâlnit cu nimeni?”. „Nu. Spune-i şefului dumitale că romanţa s-a terminat”. „Cum?”. „Cum ai auzit. Exact aşa să-i spui: romanţa s-a terminat. Că m-aţi plictisit cu chestiile astea. Eu nu sunt obligat toată viaţa să dau declaraţii la Securitate cu cine mă întâlnesc. N-aveţi decât să mă urmăriţi: o maşină de-aici până acolo, aialaltă de-aici până acolo şi gata”. Sigur că m-au urmărit după asta. În Iosefine o biserică şi o cantină jos. L-am depistat pe meseriaş şi i-am întins o cursă: vizavi de cantină era o grădină de vară. Am trecut drumu’ încolo şi am văzut că el a ieşit de după biserică, unde stătea la pândă. Se uită în dreapta, se uită în stânga – eu m-am aşezat la o masă în grădina de vară, mascată de nişte lăzi de bere. Se uită în toate părţile derutat şi atunci am ieşit de după lăzi: „Hopa, pe mine mă căutaţi? Vă salut!” (râde – n.n.) S-o împiedicat într-o ladă, o fugit înspre Operă şi de-acolo a sărit în tramvai. Da’ io-am fost prost, că am pierdut omu’ care mă urmărea şi pe-ăsta îl cunoşteam. Dup-aia cine ştie, o fi pus altu’ mai abil, nu prostu’ ăsta (râde – n.n.) Asta în ce an era? Prin ’57, ’58, până-n ’60. Ei, dar după ce n-am mai dat rapoartele alea către Securitate, mi-a ieşit în cale şeful ăluia cu care am vorbit şi m-a avertizat: „Ar fi bine să nu vorbiţi de chestiile astea”. „De ce”, zic, „vi-i frică cumva?”. „Nu, eu v-am spus. Treaba dumneavoastră, da’ să nu vorbiţi cu nimeni”. Ce-o făcut atunci? Împreună cu un director de ziar (fost „Drapel roşu”, nu ştiu cum îi zicea pe-atuncea, ăsta care-i acuma „Renaşterea bănăţeană”), Boerul îl chema – ştiam eu că-i mare comunist –, au publicat un articol în ziar că aş fi fost torţionar la Piteşti. Şi m-o făcut cu ou şi cu oţet. M-am dus la redacţie, secretara n-o vrut să mă lase, atunci io am urlat. Am împins-o pe un divan acolo şi-am intrat: „Cum ţi-ai permis, bă, să scrii despre mine la ziar fără să analizezi treburile?”. „Nu vă supăraţi, da’ cine sunteţi?”. „Plapşa, îţi spune ceva numele ăsta?”. „A, da”. „No, te rog să-mi dai numele adevărat” – că articolul fusese semnat „Castorul”. „Calmaţi-vă, că nu pot să vă dau. Îs anumite legi şi reguli, numa’ dacă faceţi prin tribunal se poate”. Şi-atunci am vorbit cu nişte avocaţi, cred că şi cu Roşcoban. Unu’ mi-a zis: „Tu nu vezi că-s tot ei peste tot, mă? Nu realizezi nimic” – am vrut să-i dau în judecată pentru calomnie. Cu greu am renunţat. M-am dus la trei avocaţi, prieteni, dar toţi mi-a’ răspuns şablon: „Stai în banca ta, că nu are rost”. Şi aţi abandonat, nu? Am abandonat, da. Şi dacă atacam, tot nu câştigam, că într-adevăr, pe vremea aia nu mergea cu legea calomniei. Ăştia erau avocaţi buni – cred că şi cu Roşcoban am discutat. Şi am renunţat, dar am păstrat articolul ăla şi-ăla o să-l bag în volumul trei, că am două volume deja. Unde aţi mai lucrat după aceea? Dup-aia m-am mutat la „Elba”, acolo era altă treabă, că eram în domeniu. Eu eram tehnolog, galvanizare vopsitorie. Avea şi Securitatea partea ei de informatori. Da. Numai că cu ăştia trecuţi prin „şcoala Piteşti” n-au avut succes. Cum se purtau securiştii cu dumneavoastră? Toţi vă băteau sau au existat şi excepţii? Şi-asta-i o meserie în fond, urmărirea. Mi-am dat seama că-ţi trebe şi tactică, şi curaj acolo. Unii – puţini – erau psihologi, dar majoritatea erau brute, adică ştiau să bată, nu să analizeze. În fond, e o chestie de spirit de observaţie şi, vorba lu’ unu’, să ai oglindă retrovizoare. Adică să priveşti cu coada ochiului şi-ţi dai seama ce şi cum. Dup-aia am simţit umbrele lor până târziu. O vreme am intrat ca profesor, da’ m-o ţinut trei luni şi m-o chemat la inspectorat: „Domne, dumneata nu ai ce căuta în învăţământ”. „Da’ de ce? Să vă dau exemple? În Făget ştiu un coleg care predă”. „Uite de ce, vezi? Legăturile se păstrează. Nu se poate, caută-ţi alt serviciu”. „Păi, de-abia am găsit serviciu”. „Îţi căutăm noi” – adică via Securitate. „Nu-mi trebe asemenea intervenţii, mulţumesc. Mă descurc io”. Am găsit până la urmă un director român, adică comunist cu suflet românesc şi m-o angajat întâi ca tehnician la transporturi, dup-aia muncitor (că probabil l-a presat Securitatea), dup-aia iară mi-a găsit alt post şi tot aşa. Asta a fost în perioadele când făceam facultatea la fără frecvenţă. Eu îl salutam totdeauna – a murit acuma. Secretara de la facultate l-a sunat când s-o schimbat decanu’ – mare comunist – şi analiza dacă ai recomandare de la întreprindere. Dup-aia m-o chemat: „Plapşa, nu-ţi mai pot da recomandare”. „Păi mai am un examen şi gata anu’ III, tovarăşu’ director”. „Nu se poate! Securiştii-s pe urmele voastre, deci nu încerca nimic, că nu reuşeşti”. Şi gata a fost, am întrerupt şase ani... Şi-atunci io m-am gândit să deschid aicea o tăbăcărie, c-am lucrat şi-n tăbăcărie juma’ de an deci am prins meseria. Cu tăbăcăria câştigam mai mult decât cu ingineria. Ce simţiţi faţă de cei care v-au chinuit atâţia ani? Desconsiderare. Nu-i consider oameni, ci gunoaie. Pentru că orice societate pe lângă valori are şi gunoaie. Şi astea, în situaţii deosebite, ies la lumină. Eu nu acuz pe nimeni, pentru că nu ştiu cum m-aş fi comportat eu trecând prin ce-a trecut el. Bineînţeles, nu mă refer la Ţurcanu sau criminali din ăştia. Nu poţi să-i acuzi pe toţi, să-i bagi în aceeaşi oală, pentru că, cum zic, unii au grad de rezistenţă mai mare, alţii mai mic. Ca să înţelegi ce s-o petrecut în puşcărie şi la Canal trebuie să te poţi transpune în situaţia lui. Atunci poţi să zici că ăla-i bandit, ăla-i informator, ăla-i nu ştiu ce. Aşa, nu poţi să acuzi pe nimeni, pentru că, cum zic, limita de rezistenţă sub presiune diferă de la om la om.

Prin ce închisori aţi trecut? Întâi am fost la Jilava, pentru triere. După Jilava a urmat Piteştiul, iar după Piteşti a urmat Gherla. Am fost în trecere prin Aiud, dup-aia colonia Peninsula şi Capul Midia. Asta a fost ultima escală. Câţi ani aţi făcut în total? Patru. Adică am fost condamnat trei ani, dar am văzut că mă mai ţine, ca şi pe alţii, fără condamnare. Şi o întrebat ceata de procurori: „Tovarăşu’ procuror, de ce am fost ţinut patru ani dacă am condamnarea de trei ani?”. „E bine să taci din gură, că tu ai deturnat ancheta şi Securitatea!”. „Atunci de ce nu mi-o dat pedeapsa pe loc?”. „S-a urmărit comportamentu’ tău dup-aia” – deci cu reeducarea. Şi probabil că de la Ţurcanu am primit aviz negativ. Mi-am cerut acuma dosarul, că mi-o trebuit pentru domiciliu obligatoriu, să mai obţin nişte bani. M-au caracterizat ei cu profil legionar. De unde până unde? Io-aveam 13 ani când erau legionarii în ’40. Simpatii politice aţi avut atunci? Simpatii am avut pentru ţărănişti şi pentru părţile pozitive ale legionarilor. Da’ nu aţi făcut parte din vreo Frăţie de Cruce? Nuuuu, păi cine te primea la 13 ani? Am avut simpatie pentru ei fiindcă au avut şi nişte părţi pozitive, de pildă românismul. Totuşi, ţărăniştii erau baza. Mergeam la întruniri sportive sau dans – ca la vârsta aia. Deci nici vorbă. Chiar m-am gândit să scriu la Ministeru’ de Interne, dar acolo nu scrie nici măcar „simpatie”, ci „cu nuanţă legionară”... În fine. Nu prea puteau să fie tineri în Mişcarea Legionară, că nu erau ăia tâmpiţi să-i primească de pomană. Cine primea un puşti în organizaţie? Indiferent ce organizaţie. Dar Securitatea a căutat să facă dosare ca să poată condamna la ani mai grei. Or, fiind legionar, anatema era mai mare. Şi probabil că toţi cei din grupul meu am fost consideraţi legionari, deşi nici vorbă. Legionarii erau extrem de religioşi, or la noi se discuta cum discută tineretul: despre existenţa lui Dumnezeu şi alte chestii din astea. Dar ca să fie anatema aruncată asupra noastră de Securitate... Aţi avut contacte cu legionari în închisoare? Prea puţin. Adică eu nici n-am ştiut care ce-i, că toţi erau studenţi. Or fost legionari printre ei, mai ales ăştia din Nord: Iaşi, Suceava. În timpu’ detenţiei aţi avut contact cu familia? Bunicu-meu o venit o dată la vorbitor la Canal. El, săracu’, o murit în puşcărie pentru cote. Şi o suferit cu prostata după câte-am aflat şi n-a fost tratat... Am aflat c-o avut şi piatră la băşică... Dumneavoastră aţi fost vreodată bolnav? Era să dau faliment. La Canal am avut o infecţie la un deget şi norocu’ meu că unu’ din colonie a depistat că are penicilină, că la punctu’ sanitar nu era. Primise pachet? Da, pachet de trei kile. Şi dup-aia s-o mărit la cinci, am aflat. Ce puteai primi? Ţigări, slănină, şuncă şi atât. Mai puteai să acoperi caloriile consumate, pentru că erau norme mari, de-abia le puteai realiza dacă erai bine format. Ce lucraţi la Canal? La dig şi la roabă. La urmă, am fost selectat pentru teracotişti, pe baza realizării normelor. Am învăţat meserie. Acolo era o clădire militară, iar maistrul, şefu’ de echipă, era teracotist de meserie şi io m-am uitat cum lucrează. După vreo lună i-am spus: „Nea Marinescule, gata, io-ţi fac oricând o porcărie de-asta”. „Tu? Mă, tu crezi că dacă eşti inginer, eşti deştept?”. Şi-am făcut-o, numa’ că de la rându’ patru s-a strâmbat, pentru că aveam boloboc mic. Adică trebuia să ai ochi. Restu’ o mers bine. Mi-am făcut norma cât am stat acolo, vreo juma’ de an, că dup-aia m-o mutat; s-o’ desfiinţat brigăzile fantomă, astea de studenţi, şi i-o împrăştiat. Io ispăşisem deja pedeapsa de trei ani şi dup-aia m-a mutat la Capul Midia. La Capul Midia am făcut muncă brută: săpături, roabă, de-astea. Se făcea nu ştiu ce clădire şi trebuia să urci la etaju’ doi cu roaba de beton şi betonu-i greu, are densitate mare. Erai dărâmat după o tură de roabe, dar trebuia să faci norma. Iar betonu’ se făcea cu mâna, mama lor de tâlhari. Spre sfârşitul perioadei cât am stat acolo s-o băgat instalaţie, că putea să transporte cu macaraua, dar numa’ ca să chinuie, să moară lumea... Mai ales ăi bătrâni. De exemplu, la Capu’ Midia ţi se lungeau mâinile de la atâta cărat şi-atuncea ce-am făcut: am cerut de la bunici (că părinţii mi-o’ murit când am fost mic) să-mi trimită un brâu. Ăla mi-o uşurat munca extraordinar, adică l-am făcut manşon de mânerele roabei. Unu’ şi-o făcut săracu’ din sârmă, se găsea pe şantier acolo (râde – n.n.) După o săptămână cică: „Bă, am făcut bube”. „Normal, boule, nici n-ai înfăşurat-o în ştergar” (râde – n.n.) Tolomac.

Cum aţi ajuns să fiţi arestat? Noi, băieţii din liceul meu, am fost şi la manifestaţii anticomuniste, era un grup condus de Sebeşan, unu’ dintre noi. Ne-am constituit într-o organizaţie, în gândirea de bază că dacă americanii încep un război cu ruşii, să participăm în lupta de gherilă. Unu’ dintre noi a şi luat legătura cu ăia din munţi. Nu s-a ajuns până acolo, pentru că ne-au arestat, ne-au dibuit; noi eram fără experienţă, dar eram trup şi suflet cu ţara noastră. Şi ne deranjau ruşii, mai ales, aşa că ne-am constituit în expectativă într-o organizaţie subversivă. Unu’ a vorbit, n-a ştiut cu cine vorbeşte şi de-acolo lanţu’ slăbiciunilor... ne-a arestat. La Securitate am fost în celulă cu unu’ dintre şefii serviciului secret de pe timpu’ lu’ Antonescu, deci o goangă mare şi cu experienţă multă. Anchetatorii erau sârbi atunci, una bătea la testicule – Vida, Vidosava. Au umblat de-ai noştri să o prindă, da’ a tulit-o în Serbia. Nu au apucat să o prindă, aşa cum nici eu nu l-am prins pe Nicolschi, când eram la fără frecvenţă în Bucureşti şi l-am văzut undeva în centru. Era ceva facultate, o zonă aglomerată, în orice caz, şi l-am pierdut. El a venit la 4-spital când eram toţi umflaţi acolo. Şefu’ camerei ne zisese: „Care va fi întrebat, zice că a căzut din pat, clar?”. Nicolschi ne-a întrebat: „Ce se întâmplă, mă, tu de ce eşti umflat?”. „Am căzut din pat”. Ălălalt la fel: „Am căzut din pat”. „Toţi aţi căzut din pat?”. „Toţi, toţi!”. Deci mi-a rămas întipărită în memorie figura lui. Şi-atunci l-am căutat pe unul mai dârz şi i-am zis: „Hai mă, să-i tragem o bătaie, mama lui de tâlhar”. Şi vreo trei sau patru zile am pândit, dar n-a mai apărut pe-acolo. Vă expuneaţi unui risc foarte mare dacă îl băteaţi pe Nicolschi pe stradă. Nici un risc n-ar fi fost mare! În mintea de-atuncea, bineînţeles. Ăsta cu care vorbisem despre Nicolschi fusese un băiat activ, care ştiu c-o rezistat la bătăi pe la 4-spital, că asta ne-a caracterizat pe noi: cine-a rezistat şi cine nu. Şi-acolo o rezistat cine era obişnuit cu bătaia. De exemplu, eu am făcut box: doi ani, da’ a fost destul ca să ştiu să mă apăr, că de dat nu puteam să dau, că-mi apărea moartea în faţă. În schimb, l-am privit fioros pe un dobitoc şi m-am apropiat un pas de el şi-atunci a întors cureaua şi uitaţi aici semnu’: mi-o intrat cuiu’ de la cataramă în obraz şi-atunci am speculat momentul şi m-am frecat până toată faţa mi-era plină de sânge. În cele din urmă unul a zis: „Lasă-l în mă-sa, mă, nu vezi că-i plin de sânge?”. Deci speculai fiecare moment aşa. Cum erau bătăile din Piteşti? Când eram în centrul celulei 4-spital vedeam cum câte unu’ tot tremură în timp ce-l interoga dobitocu’ ăla de Ţurcanu sau alţii. La mine, de exemplu, era unu’ Bogos Tată-su o fost prefect de Suceava, deci era de familie bună, oareşicum, şi el se vedea că-i fals. Nu putea să se ascundă, ştii? Mimica-l trăda. Trebuia să stăm în şir şi ei ne băteau cu cureaua la faţă: „Spune, banditule!”. Da’ se vedea pă el că îi forţat, nici nu dădea cu putere. Ăla care mi-o străpuns faţa era un dobitoc sadic din naştere. La Canal săpam un şanţ şi el, fiind brigadier, s-a aşezat în capu’ şanţului şi privea ostentativ. Mi-o străfulgerat şi mie ideea să intru la brigada de criminali, având hârleţu-n mână, că-ţi dai seama că puteam să-l omor. Şi-am mulţumit lui Dumnezeu dup-aia în gândul meu că m-am putut abţine. Că dup-aia văzând că-l privesc fix şi-am ridicat hârleţul, a-ntins-o rapid de-acolo. Îs momente critice în viaţa unui om, situaţii din astea deosebite, când nu ştii ce să faci şi iei hotărâri rapide: poţi să iei şi hotărâri pripite şi, uite, se poate întâmpla aşa ceva... Nu-i bine, trebuie să te abţii cât se poate. Să revenim puţin la arestarea dumneavoastră. Aţi fost în lot cu domnul Sebeşan? Nu, eu n-am fost cu el, noi am fost o organizaţie mai mică, „Brigăzile albe” i-a zis. Cine a fost şeful de lot la proces? Popescu Gheorgheşi Leonida Titus de la Iaşi – amândoi au devenit torţionari. Popescu o fost împuşcat cu lotu’ ăla la Jilava. Ăsta era foarte inteligent, poate cel mai inteligent din clasă, da’ o avut o educaţie unilaterală: învăţat şi atât. Deci n-o ştiut nici un fel de sport şi n-a rezistat la bătăi. Deci a cedat în urma torturilor? Da, sigur. Leonida era un băiat cu spirit practic, dar... Nu ştiu unde am întâlnit pe unu’ care-a fost cu el în lot şi mi-a zis: „Domnu’ Plapşa, tineţi minte, nu e cazu’ să-l condamnaţi pe Titus”. „Lasă-mă-n pace” – că io nu ştiam cu cine vorbesc. „Nu mă-nveţi tu pe cine să condamn şi pe cine nu”. „Nu, da’ eu vă spun. El a fost anchetat de un evreu care l-o făcut zob: de trei ori a fost adus în cearşaf ud în celulă în timpul anchetelor”. Deci cred că i-a intrat frica în oase la Securitate şi de-aia s-a afiliat rapid la Ţurcanu. Cam câţi oameni erau în echipele lui Ţurcanu? Aproximativ 12. Ăştia apăreau în scenă în diferite camere. Erau mai mulţi, probabil, dar 12 ştiu sigur că erau. Şi au acţionat mai mult din proprie iniţiativă sau fiind foarte influenţaţi de Ţurcanu? Păi foarte influenţaţi, sigur. Şi formaţi de Nicolschi, fiindcă ăsta le-o insuflat sistemul de tortură şi de gândire a lu’ Makarenko. De exemplu io îl tot contraziceam pe Ţurcanu. Odată la masa de operaţie am fost scos cu unu’ Barzu, tot din organizaţia mea: „Ia spune tu mie, măi Plapşa, ce ştii despre acest lungan?” – ăla era unu’ de doi metri. Şi zic: „Nu ştiu nimic”. „Cum pizda mă-tii nu ştii nimic, că ţi-o fost coleg de liceu?”. „O”, zic, „liceu-i mare, noi am fost patru clase paralele”. „Ia spune tu, lungane, ce ştii despre Plapşa, că văd că el nu ştie nimic despre tine”. „Nu ştiu, dom’ Ţurcanu, ce să spun, minciuni?”. Şi, mă rog, l-a chemat la administraţie şi s-a diluat treaba, dar i-a rămas în cap că io-am zis: „Nu ştiu, io-am fost membru periferic”. „’Tu-ţi periferia mă-tii, ti-nvăţ io periferie pi tini!”. Şi, bineînţeles că am fost la poceală, da’ nu m-a impresionat. A insistat şi odată m-a chemat la camera de bombardament, cum îi ziceam noi, unde bătea şi lua declaraţii. M-a sucit, m-a învârtit, dar n-am vrut să recunosc. Ăilalţi declaraseră că noi am avut un profesor Oancea, care ştia că la un moment dat am vrut să atacăm un avion la Moşniţa. Da’ noi ce-aveam: trei pistoale şi dinamită (râde – n.n) – eram copii cu gândire şubredă, dar curajoasă. „Eu nu ştiu, dom’le. Ăia au fost în A probabil”. „Păi tu în ce pizda mă-tii de clasă ai fost?”. „Io-am fost în C” (or, şi eu fusesem în A). „Te-nvăţ io minte pi tini”. Şi-atuncea m-a luat, era croşeist bun, dar eu mă mai feream: „Nu te feri!”. „N-o să stau eu!”. Ştii? Adică tot curajos am abordat discuţia. Şi mi-a prins un croşe’ semiupercut, care m-a doborât din picioare, iar în cădere am dat cu tâmpla de o masă şi am fost knock-out. O zis: „Ce, nu mai ştii nimică?”. „Nu, că io-am fost membru periferic”. „Futu-ţi periferia mă-tii, te-nvăţ io periferia pe tine”. La un moment dat: „Ba da, ştiu! Coloana germană a trecut prin satul meu natal, Bucovăţ, când s-a retras şi de acolo am eu pistolu’. Ştiu că unu’ din sat a avut mitralieră sub claia de paie”. „Şi-asta nu-i important, dobitocule? Ia să scrii imediat. Cum îl chema?”. Zic: „Ionaş Ion” – era unu’ care-o murit pe front. El a crezut că a realizat mare lucru, dar Securitatea a verificat şi probabil l-or certat, că m-o apostrofat şi el pe mine cu croşeul ăla puternic: „Să nu mai minţi în chizda mă-tii de bandit”. „Ba o să mint în continuare, că n-am ce să mai spun!”. A înregistrat că n-am ce să mai spun şi asta era important, că mai erau şapte nedeclaraţi, pe care doar eu îi ştiam. Mă autoadmir că i-am răspuns bine lui Ţurcanu când a zis: „Să nu mai minţi, paştele mă-tii!” Io ar trebuit să tac sau să spun: „Nu mai mint, dom’le”, dar i-am zis: „Ba mai mint! Că nu mai pot să rezist. Dumneavoastră mă bateţi şi eu nu mai am ce să declar”. Şi-atuncea am declarat de Ionaş (râde – n.n.) Trebuia să spuneţi ceva. Da, ca să scap, să nu îl declar de profesoru’ Oancea. Iar povestea asta cu Ionaş i-a absorbit atenţia: „Cum pizda mă-tii, ăsta nu-i lucru important, mă? Imediat să scrii!”. Apoi Securitatea a depistat că Ionaş era mort pe front. Trebuia iute să te prinzi ce trebuie să faci, că nu-ţi dădea timp de gândire. Deci el era un anchetator bun şi depista minciuna. Dar bănuiesc că a trebuit să declaraţi ceva şi la anchetele de la Securitate. Jos pălăria în faţa căpitanului Adam, care-a fost român. Când am mers jos, bubuit puţin, da’ nu mult, sârbu’, adjunctul lui, i-a zis: „Căpitane, dă-mi-l mie în căsătorie, că spune şi laptele ce l-o supt de la mă-sa!”. Şi Adam: „Gura! Io decid ce să facem!”. Apoi către mine: „S-o’ declarat nişte treburi şi tu nu recunoşti”. „Păi nu recunosc c-am dat pistolu’ pentru organizaţie, eu l-am dat să mi-l repare Murărescu”. Mi l-o adus pe Murărescu la confruntare, probabil ca să evite bătaia sârbului. Io am crezut că putem discuta ca la târg: „Mă dobitocule, ţi-am dat pistolu’ să-l repari, nu-ţi aduci aminte?”. Şi o dat cu el de zid: „Care-i adevăru’?”. „L-o dat pentru organizaţie” – idiot. „Ai auzit, mă? N-am nevoie de declaraţia ta, că trei au declarat deja. Duceţi-l jos, că-i vine lui mintea la cap”. Deci am scăpat datorită lu’ Adam, că n-o insistat; cred că dacă insista, mai spuneam câte ceva aşa, dar n-o fost nevoie. În rest, am recunoscut ce se ştia deja, că asta am şi discutat noi înainte de a fi bătuţi la 4-spital ca, dacă nu putem rezista, să spunem la anchetă ce-am declarat la Securitate. În ce măsură s-a respectat asta de către fiecare... nu ştiu. Sigur, fiecare în limita rezistenţei lui fizice şi psihice. Cât timp vă trebuia să vă reveniţi după o bătaie? Domne, mie nu-mi trebuia mult, pentru că la box doar primii zece pumni în cap te impresionează. M-au pus în mijlocul camerei 4-spital, care avea vreo 16 metri pătraţi. De acolo vedeam cum se comportă fiecare. Majoritatea nu erau obişnuiţi cu lovituri sau cu presiuni fizice şi cedau. Majoritatea, zic, că unii – toată admiraţia. A fost unu’ slăbănog pe care atâta l-a bătut până a înnebunit. I-am zis lu’ Sebeşan: „Mă, uite cum rezistă lunganu’”. Era din Suceava, ca şi Ţurcanu, şi îi răspundea mereu: „Mă dobitocule, tu nu-ţi dai seama că ăştia te folosesc şi p-ormă te aruncă la lada cu gunoi, unde meriţi tu să fii?”. Îl bătea groaznic. Domne, nu a cedat, adică a mers pe linia lui de gândire, ceea ce până la urmă a fost o prostie, pentru că a înnebunit şi striga noaptea: „Cucuştica! Cucuştica! Cucuştica!”. Dup-aia l-au scos la infirmerie şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Era posibil să te prefaci că eşti nebun? Nu, el nu s-a prefăcut, că l-a bătut de mai multe ori. Dar în general nu era posibil să simulezi ca să scapi de bătaie? Nu, nu, nu. Ţurcanu era psiholog bun. Era destul de deştept şi o fi fost şi instruit de securişti, de Nicolschi şi alte cadre superioare trecute prin filiera sovietică. Că acolo o făcut şcoală şi-a fost făcut şef când a venit în ţară. Când am fost în mijlocu’ camerei 4-spital, o vreme şi mă uitam şi mă gândeam: „De ce n-am făcut aşa?”. Ştii, c-am avut timp de gândire. Şi mi-am dat seama că majoritatea aveau o construcţie mai slabă. Unu’ singur am văzut mai rezistent, urmă am aflat c-a făcut karate. No, şi ăsta după ce era lovit, se scula şi iară îl lovea... S-o plictisit lovindu-l Ţurcanu. Era mare ca statură Ţurcanu? Aşa, cu juma’ de cap mai scund, dar mai lat. Şi hrănit. El era hrănit separat? Absolut, sigur că da, era hrănit special. Înainte de-a-l face şef la tăbăceală, cum i-am zis noi la tăbăcărie, era planton pă coridorul ăla de la etaj, deci era hrănit ca lumea. Şi camera era supravegheată: mereu se îndrepta înspre uşă, probabil spre vizetă… Veneau să-l ajute? Da, da. Era organizată bine acţiunea, bestial. Dar nici nu te-ai aşteptat la altceva de la asemenea oameni. Că, de exemplu, odată când m-au chemat la Securitate după ce-am ieşit, m-au lăsat în cameră cu un dobitoc care n-avea nici un procedeu de securist; un bou. Şi nu ştiu ce-o zis: „’tu-ţi mama ta, că tot bandit ai rămas”. „Ce?”. Am început să urlu eu. „Cum îţi permiţi?”. Imediat a apărut un altul, care supraveghea tot ce se întâmpla acolo şi-a deschis uşa: „Dobitocule, ieşi afară, vin-aici, nu eşti bun de nimic!” (râde – n.n.) Eu le-am spus: „Ştiu ce urmăriţi, asta nu se va întâmpla. Altceva, orice, da’ aşa ceva nu fac”. Şi n-au ripostat dur, adică au vrut să mă înfricoşeze, sigur, dar fără „procedeul 4-spital”. Ştiţi ceva despre prima bătaie din Piteşti? Numa’ din auzite, vag. Bătaia a fost provocată, după câte ştiu eu, de Dumitrescu, directoru’ de la Piteşti. El i-a provocat să se bată între ei şi am auzit că s-au folosit răngi, da’ de unde răngi – asta nu mi-am dat seama. Probabil că le-or fi dat gardienii. Da, probabil, probabil. Iar gardienii or participat la bătăi. Era unul Lăzăroiu – o bestie. Trei gardieni cu centiroanele. Cu curelele. Da, da, da. Ne-au bătut cu ele şi dup-aia s-a generalizat metoda, numa’ că torţionarii noştri n-aveau curele. Aicea pe faţă am semn de bună purtare, pentru că l-am privit pe dobitocu’ ăla. Mă, şi mi-o scăpat din mână de trei ori – îi timişorean. Prima dată l-am depistat în tramvai, eu eram în remorcă şi el era în faţă. Am urmărit atent unde se dă jos, la primul pod după Gara de Nord, unde era o cantină sau aşa ceva. Şi eu, bucuros că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior, să-l umflu, nu mi-am dat seama că clădirea avea trei ieşiri şi-am umblat ca prostu’ până a scăpat. A doua oară stăteam de vorbă la farmacia din centru cu unu’ dintre-ai noştri şi odată văd că apare. „Bă”, zic, „ţine-mi geanta” – m-am repezit după el. La un moment dat văd că iese un poliţist, grad mare, cu şapte mii de decoraţii pă piept (râde – n.n.) Am zis: „Degeaba, nu-i loc de bătaie aicea”. Iar a treia oară a fost la ceva întâlnire la liceul „Loga”, şi-a fost şi el, că era logan, cu un an mai mic, mi se pare. I-am văzut figura şi zic lu’ alt coleg, care era coleg de bancă cu noi: „Ghighi, acuma vezi un meci frumos, imediat”. Deşteptu’ s-a dus, i-a spus şi-ăla a întins-o. „Mă”, zic, „unde mă-sa s-o dus, ăsta în budă nu-i, în sala de gimnastică nu-i, unde-i? Tu i-ai spus, dobitocule!”. „Mă, nu era cazul să ne dăm în spectacol aici, găseşti tu altă ocazie”. Şi mi-o scăpat de trei ori. N-am mai găsit altă ocazie, deşi ştiam zona unde locuieşte, am zăbovit pe lângă piaţa Lahovari... Mă rog, nu s-a întâmplat, poate că-i şi bine, şi rău, că el era cam pirpiriu şi la bătaie nu ştii ce iese. Era posibil să rezişti bătăilor din Piteşti? La Piteşti s-au încercat limitele fiecăruia, iar limita de rezistenţă depindea de la om la om. Degeaba făcea observaţie unul: „De ce nu i-ai dat cu paru-n cap?” (râde – n.n.) Păi, ţi-ai fi scris crucea. Singura soluţie era să rezistaţi cât mai mult la bătaie. Da, da, da. Şi psihic: să-ţi revii dup-aia. Că unii nu-şi reveneau, adică erau înfricoşaţi. Dumneavoastră la ce vă gândeaţi ca să vă remontaţi psihic? Eu am practicat autosugestia, adică repetând: „Nu mi-e frică! Nu mi-e frică!” – după ce repeţi de 200 de ori, ţi se imprimă în scoarţă certitudinea, nu impresia că e aşa. Şi asta m-a ajutat cumva, dar şi fizicu’ – făcând box, am rezistat la bătaie şi nu m-o impresionat. Ce vârstă aveaţi când eraţi bătut la Piteşti? 20. Cam ce greutate aveaţi atunci? M-am cântărit odată şi-aveam 47 sau 46 de kilograme. Păi, la regimul ăla alimentar...

Vă amintiţi o zi deosebită din detenţie? Bine, sunt multe... De exemplu, după un timp a apărut un artist, bucureştean... apare pe la televiziune. Brigadieru’ era tot bucureştean şi l-o protejat, l-o băgat la perforat stâncă, unde ţineai un burghiu şi te zgândărea el aşa, dar nu făceai efort mare. El – şmecher de Bucureşti: peria criblura acolo. „Bă”, zic, „tu nu vezi că ăi bătrâni mor aicea pe brazdă şi tu freci manganu’ acolo? Nu ţi-i ruşine? Şi nici nu ajuţi”. Că io şi alţi câţiva ajutam, de exemplu, pe ăi mai bătrâni să-şi facă norma. „Ce vrei, mă? Nu vezi că lucrez?”. Şi o-nceput să frece grebla mai tare. I-o spus la Beştelei, brigadierul, şi m-o trecut şi pe mine la perforat stâncă. Ei, atuncea nefiind solicitat la efort prea mare, am ajutat pe ăi bătrâni. Adică îmi făceam norma şi ajutam. Da’ şi bătrânii solicitau prea mult. Şi-atuncea nu puteai să faci şi-aia, şi-aia... Ce să mânci? Piatră? Era un bătrân, parcă-l văd, săracu’, care mi-a cerut ajutorul în genunchi: „Hai, mă, ajută-mă!” şi m-am dus şi l-am ajutat cu plăcere, pot să zic. O fost clientu’ meu de-atuncea şi o vrut să-mi dea din pachet. Zic: „Domnule, ţine-ţi şunca, că mie nu-mi trebe de la dumneata. Eu te ajut cât pot, când nu mai pot, nu te mai ajut şi punct. Ai înţeles? Da’ să nu vii cu de-astea”. Am avut o satisfacţie omenească. Amintiri neplăcute sunt mai multe. Odată brigada nu şi-a făcut norma şi am rămas peste schimb, deci două schimburi. Şi-atunci a fost un scandal aproape de revoltă. Numa’ ne-o potolit, o intrat vreo 20 de „miliţioneri”, cum le ziceam noi, cu bastoane de cauciuc – o fost o bătaie cumplită. Când primeai pachetul, venea să vadă dacă îi de trei kile sau mai mult. Era unu’, fost plutonier major de jandarmi, care s-o dat pe lângă ei şi era omu’ lor. Nea Mitică i-am zis, Gujbă. Zice: „Mă, suntem timişoreni” – el nu era timişorean, da’ nu conta asta – „ţi-am propus şi-ţi repet: eu sunt bine cu Chirion (Chirion era comandantu’ lagărului), te pot face normator. De ce nu accepţi? Ai văzut ce-i între studenţi”. „Nea Mitică, mulţumesc, nu vreau”. Dup-aia l-am întâlnit afară, când io eram la o întreprindere şef de depozit; el era cam turnător, bineînţeles. Mi-am dat seama că tot pe linia aia mergea. Adică şi meseria de jandarm (cum o fost înainte) presupunea treburi de genu’ ăsta şi nu i-am zis, numa’ am gândit: „Uite, canalia tot canalie rămâne”. Atuncea nu era cazu’, că toţi furau câte ceva ca să-şi îmbunătăţească traiu’. Altă amintire urâtă - am fost ţinut două nopţi în p’elea goală la „neagra”, în noiemvrie. Unde era „neagra” în Jilava? Pe stânga cum intri, mai către capătu’ locului de plimbare. La un moment dat, ne-o dărâmat frigu’. Aveam unu’ bolnav şi mai slăbuţ, l-am încălzit noi cu corpurile noastre şi-am făcut gimnastică de-a proasta. Ne-am epuizat la urmă, dar dacă nu făceam mişcare dădeam în pneumonie. Şi la urmă zic: „Mama lor, hai să sărim în uşă” – uşă de fier, bineînţeles. Şi-am sărit pe rând, până a venit în sfârşit poliţistul care era de rond. „Ce pizda mamei voastre vreţi?” – înjurăturile erau zilnice. Am început să zbierăm toţi şi-atunci s-o auzit probabil la comandantu’ de-acolo şi-a venit şi ne-a dat drumu’. Am mai făcut eu „neagra” la Piteşti, că m-am luat în gură c-un gardian, dar nu era aşa de frig. Şi n-am stat toată noaptea, doar până pe la 12, 2 noaptea, aşa ceva. Ţineţi minte în mod deosebit vreo figură de comandant sau gardian? Borcea era o mare canalie, un satrap şi-i transforma pe „miliţioneri” când veneau. Când venea unu’ nou la început, era băiat bun şi dup-aia dădea cu paru’. Odată o venit unu’: „Măi, leat, tu ce-ai făcut?”. „Acuma văd că vorbeşti frumos, nu-ţi spun că am furat în biserică, ci ce-or făcut toţi care-s aici”. „No, păcat. Din ce an eşti tu?”. Vreo săptămână, două, s-a purtat frumos, încât toţi erau stupefiaţi de comportamentul lui. Şi la urmă l-o format, o venit şi el cu paru’, la grămadă. La pachete era de obicei bătaie cu paru’ şi am îndrăznit să zic: „Te-ai transformat, dom’le, păcat”. „Taci din gură, că dau şi-n tine!”. „Mă rog, dă dacă-ţi face plăcere, da’ păcat. Păcat!”. O vrut să vină cu paru’ şi când m-o văzut pe mine, s-o oprit. Şi un popă zice: „Cum dracu’, bă, ai îmblânzit scorpia?”. Deci ei erau formaţi forţat de câte-un dobitoc din ăsta. Ca să fii un miliţian tre’ să fii sadic. Iar sub conducerea lu’ Borcea într-o lună nu-i mai cunoşteai. Din oameni relativ de treabă, no, cât puteau să fie, deveneau brute. Uite, a fost unu’ din Ardeal când lucram la perforat stâncă: „No, pentru ce-ai fost închis? Ce-ţi treabă?”. „Mă”, zic, „dacă tu eşti băiat de treabă, adă nişte ţigări aici, că altceva nu poţi aduce”. Şi-o adus şi-o conservă: „Da’ să nu-ţi umble moroaica” (râde – n.n.) – ce expresie! De Ardeal, probabil. „Cum să-ţi mulţumesc pentru asta?”. „N-ai cu ce-o desface, că n-ai cuţit”. Zic: „Aia mă descurc io”. Da’ uite, băiat de treabă. Altu’ – imbecil. Când o văzut că o primit unu’ ceva, i-o aruncat peste sârmă, l-o turnat şi ăla a luat şi bătaie. Deci oameni şi oameni, ştii? Erau folosiţi şi gardienii. Da, da, da, da. Şi îi făcea pe toţi mardeiaşi. Eu nu sunt sadic, da’ am avut satisfacţia să îl văd pe unul... Oancea îl chema. Bătea cu paru’, că venea beat. După vreo două sau trei luni a venit un vagon mare de 40 de tone cu criblură, care e mai mare decât savura, şi s-a răsturnat vagonu’ pă el. Unu’ dintre noi o declanşat maneta... Mamă, ce bătaie am luat atuncea. La grămadă toţi „miliţionerii” au năvălit pe noi. El ce-a păţit? A murit şi l-au îngropat. Îţi dai seama, un munte de pietriş. Şi-apăi el cum era şi beat tot timpu’... Nu s-a descoperit persoana care a tras de manetă, nu? Nu, nu. Păi şi io-am luat bătaie de la ajutoru’ comandantului. V-a bătut pe toţi? Da, pe toată lumea, sigur că da. Eu am auzit un zgomot şi când am întors capu’ nu l-am mai văzut pe poliţist. Da’ un vecin zice: „L-o bătut Dumnezeu!”. „Ce?”. „Oancea”, zice, „îi îngropat”. I-am spus: „Taci din gură, du-te de-acia. Nu mai vorbi cu nime’, că doar ne-o’ lua la anchete unu’ câte unu’”. Ştiţi cum îl chema pe cel care a tras de manetă? Nu mai ştiu, nu era din brigada mea. Dar a fost un gest premeditat, nu? Sigur. Categoric. A pândit momentu’ şi era-n apropiere, că dacă era distanţă... Nu erau alţi gardieni să vadă sau santinele din prepeleac? Nu, păi erau trei pe şantier. Cam trei-patru. La criminali erau mai mulţi. Care a fost cel mai bun lucru pe care l-aţi mâncat în închisoare? Fasolea. Aia era rară (râde – n.n.) Şi arpacaşu’ ăla mai mergea dacă aveai puţină clisă de acasă. Da’ făceau unii onanie gastrică, i-am zis noi, că sfărâmau bucata aia de pâine şi o mestecau în supă. Mai mult ne enerva’ pe noi, care nu practicam tâmpenia asta, că auzeam cum pleoscăie şi ne făcea poftă. Uite cum omu’ – animal superior – devine inferior, complet iraţional. La Jilava – deplorabil: au făcut un cântar, o balanţă improvizată ca să cântărească pâinea, că avea impresia unu’ că la altu-i mai mare decât la el. Ei, şi-o venit dobitocu’ de poliţist şi-o văzut şi: „Ce-i scula asta?”. Şi unu’ care făcuse puşcărie mai multă: „Asta-i sculă să facem dreptate”. „Ce pizda mă-tii, n-ai făcut dreptate în societatea voastră burgheză? Aici faci dreptate?”. „Da, pentru că dumneavoastră faceţi nedreptate! Pâinea nu-i tăiată egal şi noi o egalizăm”. „Şi cu ce-o tai?” Aici s-o-ncurcat ăla, c-avea un cuţitaş pe care îl împrumuta tuturor. „N-o tai, o rup”¬ – s-o regăsit. O venit, l-o pocnit şi: „De ce n-aţi făcut dreptate în societatea voastră burgheză? Aicea vii să faci dreptate?”. Şi iar o mai luat o porţie de bătaie, că i-o răspuns obraznic „miliţionerului”.