George Sava (Asavei) (* 1962)

George Sava (Gheorghe Asavei)

Înainte de arestare

S-a născut într-o familie de ţărani la 13 septembrie 1962 în satul Viişoara, comuna Păuneşti, judeţul Vrancea.

În toamna anului 1962, la scurt timp după naşterea lui George, tatăl său, Leon Asavei, a fost forţat prin bătaie să intre în colectiv. „În ’62, când eu mă năşteam, la noi atunci se termina colectivizarea. Tatăl meu s-a ascuns în jurul casei, când a venit echipa de colectivizare. Toţi cei fără ocupaţie din sat făceau parte din echipa de colectivizare. Tata s-a ascuns, mama mă avea pe mine în braţe. Eram recent născut. Au schingiuit-o pe mama, ca să-l strige pe tata. Tata a ieşit şi a luat o bătaie foarte, foarte urâtă atunci, ca să semneze intrarea de bună voie în colectiv. Pot să spun că până după Revoluţie a avut în cap un cucui, o umflătură foarte mare, care i-a rămas de atunci.”

În 1978, la 16 ani, George Sava s-a angajat ca muncitor la Uzina „Rulmentul” din Braşov, apoi între 1982-1983 a lucrat ca miner la mina Lupeni, iar din 1983 şi până în 1989 la unitatea de pompieri din acelaşi oraş. În aceeaşi perioadă, el a terminat liceul la seral, având apoi mai multe încercări nereuşite de a intra la Facultatea de Litere din Bucureşti.

„Am dat la facultate la Litere, aici, în Bucureşti şi am picat de 3 ori. Trebuie să spun că eu sunt copil de la ţară şi, din păcate, în copilăria mea a trebuit să muncesc. Părinţii mei nu au avut o situaţie materială atât de bună. Aveam o soră, care mergea la Iaşi, la facultate, şi părinţii nu mai aveau bani să ne ţină şi pe noi. Şi a trebuit să muncesc de mic copil pentru orice bun. Îmi amintesc, că munceam la Panciu la vie, iar prima mea bicicletă mi-am cumpărat-o cu banii câştigaţi, la vârsta de 11-12 ani. Munceam la Panciu ca să îmi pot cumpăra diferite lucruri, pe care, în mod normal, ţi le-ar fi oferit părinţii, iar din cauza asta, eu am neglijat şcoala destul de mult. Eu eram un elev mediocru, nici prost, nici bun. Mă ducea mintea în schimb, dar nu consideram că şcoala mă poate ajuta pe mine. Aşa că la 16 ani jumate am plecat de acasă. Fratele meu trăia în Braşov, era la şcoală acolo. Am fost în vizită la Braşov şi am descoperit marele oraş. Eu, copil de la ţară, am descoperit marele oraş Braşov şi am descoperit că am nevoie de libertate. M-am întors acasă şi i-am spus mamei, că eu nu mai continui şcoala. Urma să dau treapta pentru clasa a unsprezecea, cum era atunci învăţământul împărţit în ciclul unu şi doi. Am hotărât să plec de acasă, m-am dus să lucrez în Braşov. Foarte repede mi-am dat seama că am făcut o mare greşeală şi am încercat să mă întorc la şcoală, să dau treapta în următorul an, cu următoarea promoţie. Din păcate, eram în urmă cu materia şi am picat la examenul de treaptă. Şi m-am reîntors la Braşov. Ulterior, mi-am dat seama, că şcoala este singurul lucru care poate să-ţi ofere ceva real în acea societate română din acea vreme. În situaţia asta m-am întors către şcoală şi am început să fac liceul la seral şi, apoi, să dau examen la Facultatea de Litere. Vroiam să devin scriitor, de asta alesesem Litere.”

În vara anului 1986, fratele său, Costică Asavei, a reuşit să treacă ilegal graniţa cu Serbia, reuşind, ulterior, să ajungă în Statele Unite ale Americii. „Fratele meu a fugit din ţară în ‘86. A trecut Dunărea înot, pe la Moldova Nouă. Cu încă doi băieţi. Au trecut cu o cameră de tractor. A ajuns la sârbi, ulterior. A fost închis, a stat vreo câteva luni închis de iugoslavi, după care a emigrat în Statele Unite. În sfârşit, a primit azil politic în America. Era prin 1986, el a fugit prin iulie-august.”

Distribuirea manifestelor anticomuniste. Încercarea de trecere a frontierei şi prima arestare

În 1989, nemulţumit de condiţiile de viaţă din România, George Sava a decis să protesteze împotriva regimului de atunci prin realizarea unor manifeste, pe care să le distribuie în Lupeni, pentru ca apoi să plece din ţară, trecând ilegal graniţa cu Serbia. Pentru a nu trezi suspiciunile autorităţilor comuniste, George Sava a strâns materialele pentru realizarea manifestelor (carton, carioci) în decurs de câteva săptămâni. În acelaşi timp, şi-a pregătit cu minuţiozitate plecarea din ţară. Cu ajutorul prietenei sale, Mariana Lazăr, a făcut manifestele ce conţineau sloganuri anticomuniste. „…împreună cu Mariana Lazăr, prietena mea de atunci, am conceput, am confecţionat şi, ulterior, am distribuit în acea noapte manifeste în care scriam - de fapt, erau afişe cât o pagină, o jumătate de pagină de ziar - în care scriam sloganuri gen: „Jos Securitatea!”, „Jos comunismul!”, „Jos Ceauşescu!”, să ieşim pe stradă, să ne câştigăm dreptul la libertate, să urmăm exemplul poporului polonez şi alte asemenea îndemnuri, toate semnate cu Sindicatul Libertatea şi scrise la două mâini, adică atât de mine, cât şi de prietena mea.” În noaptea de 19/20 octombrie 1989, George Sava a distribuit afişele în Lupeni, lipindu-le pe pereţii câtorva clădiri din oraş. „Aceste afişe le-am lipit în noaptea de 19-20 pe la ora unu jumate, două noaptea pe câteva dintre clădirile oraşului Lupeni şi anume: pe cinematograf, pe magazine alimentare, pe gară şi pe un bloc turn. Era un bloc turn mare, cel mai mare bloc din Lupeni, am pus un afiş şi la intrarea în acel bloc. De fapt, a fost singurul afiş care nu a fost găsit ulterior de Securitate, pentru că în noaptea respectivă, am înţeles că afişul acela a fost reperat de miliţienii care patrulau şi au făcut turul zonei şi le-au găsit.” În dimineaţa zilei de 20 octombrie, George Sava şi Mariana Lazăr au plecat spre Timişoara cu intenţia de a fugi din ţară. Ajunşi la Timişoara, au luat trenul spre Otelec, o localitate de la graniţa cu Iugoslavia, însă în tren au fost arestaţi de grăniceri. „Am ajuns la Timişoara, de unde am luat un tren de noapte către Otelec, e o localitate de frontieră din judeţul Timiş. Şi am fost arestaţi pe tren... Erau trenuri personale, de traseu local. Erau trenurile de navetă pentru oamenii din sate, care lucrau în Timişoara. Ei erau cei care foloseau aceste trenuri. Era cam 11 şi jumătate noaptea, când noi am luat  acel tren. Era vorba de muncitorii din schimbul doi, care se întorceau acasă. Ghinion era că toate trenurile erau însoţite de grăniceri, de soldaţi care patrulau prin vagoane. Erau trenuri de două-trei vagoane şi lumea se cunoştea acolo. Nu am luat în calcul această chestie şi, bineînţeles, că ne-au reperat. Noi ne-am băgat într-un grup de tineri care jucau cărţi în vagon, încercând să părem de-ai lor, dar bineînţeles că militarii, care făceau patrula acolo zi de zi, îi ştiau pe toţi şi ne-au legitimat. Au văzut că suntem din altă parte şi am aflat atunci că nu poţi să fii în zona respectivă dacă nu ai un motiv. Şi, din acest motiv, ne-au luat la pichetul de grăniceri... Cred era că în Ione. Ne-au dat jos pe traseu mai repede, cu tot cu bagaje, bineînţeles. Era deja unu şi jumătate noaptea. Şi ne-au dus la pichetul respectiv.” Prima interogată a fost Mariana Lazăr, timp în care George Sava, cu ajutorul unuia din soldaţii de la postul de grăniceri, a reuşit să ascundă toate lucrurile pe care grănicerii ar fi putut să le folosească pentru a-i acuza de „tentativă de trecere frauduloasă a frontierei”. „Aveam la mine un dicţionar francez-român, aveam o hartă făcută de mine cu zona, aveam acea busolă, aveam ardei iuţi, pe care îi luasem în ideea că o să ne dăm pe încălţăminte, pentru eventualii câini care ne-ar fi luat urma – aflasem că folosind ardei iute poţi să scapi de ei, în sfârşit, nu ştiu dacă e adevărat sau nu. Aveam, deci, asupra mea destule dovezi care să arate faptul că prezenţa noastră acolo era ca să trecem frontiera. Noi ne făcusem un scenariu, pe care să îl folosim în caz că cineva ne prinde pe acolo, şi anume: Mariana cunoştea un tip, un om de pe acolo, din localitatea Ionel sau Otelec, nu mai ştiu exact în care din localităţi, şi urma să spunem că mergem să dormim la el, că, de fapt, venisem în Timişoara pentru a cumpăra lucruri pentru căsătorie, că urma să ne căsătorim, şi că neavând unde dormi în Timişoara, mergeam la acest om să dormim peste noapte. Ăsta era planul, pe care ne pregătisem să-l spunem, dar mi-am dat seama că dacă la percheziţie o să se găsească asupra noastră acele lucruri pe care le-am menţionat va fi cam greu să le justific grănicerilor că, de fapt, noi aveam alte scopuri. Şi îmi amintesc că era un soldat din Braşov care ne păzea şi, cât Mariana era în anchetă, i-am spus că am venit să trecem frontiera şi că am asupra mea anumite lucruri de care trebuie să scap. Şi acel băiat a avut curajul să mă lase să arunc busola peste gardul unităţii, să mă duc la nişte boscheţi, prefăcându-mă că fac pipi, să arunc ardeii, pe care îi aveam într-o şosetă băgaţi, şi să îngrop harta (stăteam aşezat pe o bordură, în spatele meu era pământ cultivat, afânat, am făcut o groapă cu mâinile şi am ascuns acolo harta. Acest soldat m-a lăsat să fac lucrurile astea.” După ce li s-au luat primele declaraţii în legătură cu intenţia de a trece frontiera, cei doi au fost duşi la unitatea de grăniceri de la Jimbolia, unde au fost reţinuţi alături de alte 70 de persoane, arestate tot pentru „tentativa de trecere frauduloasă a frontierei”. „Era vineri noaptea, când noi am fost arestaţi la frontieră, deci în noaptea de 20 spre 21 octombrie `89. Îmi amintesc că am ajuns sâmbătă dimineaţa, pe la vreo opt, nouă în pichetul de grăniceri sau unitatea de grăniceri de la Jimbolia. Aici era centrul tuturor grănicerilor din zona respectivă. Şi aici urmau să ne ţină până luni, iar luni să vină un procuror militar, care, analizând fiecare caz în parte, să decidă dacă ne trimit în judecată sau dacă ne dau drumul. (…) Luni dimineaţă, când a venit procurorul militar - un căpitan era – a preluat lotul de arestaţi şi a spus să se facă trierea: pe cine consideră vinovat să trimită mai departe spre procedurile de condamnare sau să le dea drumul. Se făcea, bineînţeles, interogatoriul. Şi m-a chemat acest tip în biroul de anchete, acolo, şi m-a întrebat de ce am venit să trec frontiera. Eu i-am spus că nu am venit să trec frontiera. Spune: „Uite că ai recunoscut asta.” „Da, am recunoscut, fiindcă am fost bătut.” Şi zic: „Uitaţi-vă pe declaraţia mea că la început am scris că n-am trecut. Subofiţerul acela fiind beat, nu mi-a cerut să schimb hârtia.” Asta a fost una din şansele mele. Şi a văzut cum declaraţia mea începea cu „nu” şi a fost schimbată ulterior…” După trei zile petrecute în arestul postului de grăniceri de la Jimbolia, cei doi au fost eliberaţi.

A doua arestare

Întors în Lupeni, la 24 octombrie, sub pretextul unei anchete legate de furtul unei cantităţi de dinamită din mină, George Sava a fost chemat la Miliţie şi pus să scrie o declaraţie, care ulterior a fost folosită pentru identificarea scrisului de pe manifestele anticomuniste răspândite în noaptea de 19/20 octombrie. După o percheziţie a Miliţiei la locuinţa sa, în urma căreia au fost găsite ciorne ale manifestelor, în seara aceleiaşi zile de 24 octombrie, George Sava, ca şi prietena sa, Mariana Lazăr, au fost arestaţi din nou. După arestare, cei doi au fost despărţiţi, reîntâlnindu-se abia după eliberare. George Sava a fost dus mai întâi la Miliţia din Lupeni, unde a avut loc o scurtă anchetă. „M-au băgat într-o cameră şi au început ancheta. Şi securiştii intrau, stăteau câte doi cu mine o oră-două, mă puneau să le povestesc diferite lucruri, după care îmi dictau declaraţiile, pe care trebuia să le semnez. Şi, la un moment dat, unul dintre ei m-a întrebat, printre altele, dacă ascultam „Europa Liberă” şi am recunoscut că ascultam. „Cât de des?” Şi am zis că ascultam din când în când „Europa Liberă”. La care tipul, când mi-a dictat declaraţia, a spus că ascultam frecvent „Europa Liberă”. La care eu am spus că nu ascultam frecvent „Europa Liberă”, că ascultam din când în când, şi tipul a început să mă lovească, să mă bată, că nu-l învăţ eu pe el limba română, că are studii de la nu ştiu ce facultate, că sunt un ticălos nenorocit şi să scriu ce spune el acolo. Nu mai ştiu dacă am folosit sau nu cuvântul frecvent, dar vreau prin asta să spun că au fost şi violenţe, deci am luat şi bătaie. Nu bătaia a fost, dacă vreţi, partea rea a acestei experienţe ale mele, ci stresul şi presiunea psihologică pusă asupra mea.”

În arestul Direcţiei de Cercetări Penale a Securităţii din Calea Rahovei, Bucureşti

A fost transferat, apoi, la Securitatea din Petroşani şi, după trei zile, la Bucureşti, la Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii din Calea Rahovei. „Prima oară când m-au adus în celulă în Bucureşti, pe 27 octombrie, m-au băgat într-o celulă de patru paturi, în celulă mai era o singură persoană. Mi-a spus el, că este de la Iaşi, că avea un atelier de cizmărie şi că în atelierul lui s-au spus bancuri împotriva lui Ceauşescu, bancuri cu Ceauşescu. Cineva i-a denunţat şi l-au arestat pe el, ca fiind patronul acestui atelier, el spunând că nu are nici un fel de legătură cu, în sfârşit, că nu a făcut activitate, dar era în anchetă acolo. Eu am bănuiala, că el era unul dintre informatorii Securităţii, că de asta era acolo, ori că cedase ulterior promisiunilor lor, că îl eliberează sau alte lucruri. Din anumite lucruri pe care le discutam noi în celulă şi care ajungeau ulterior la anchetatori, ni le spuneau ulterior, ori erau microfoane, ori acest om dădea declaraţii. Nu ştiu s-ar putea să vorbesc cu păcat, dar asta a fost impresia mea, fiindcă ştiam că printre noi sunt puşi informatori de-ai lor, care sunt puşi să te tragă de limbă, în sfârşit. Am fost schimbat, deci m-am dus întâi la celula numărul opt, apoi m-am dus după câteva săptămâni la numărul unsprezece, după care în ultimele săptămâni m-au dus la numărul patru. Te schimbau din celulă după vreo trei patru săptămâni, probabil cu scopul ca să nu stabileşti relaţii apropiate cu ceilalţi deţinuţi, bănuiesc. Şi în felul ăsta, am ajuns să cunosc mai multă lume arestată acolo. Ultima dată, m-au eliberat din celula numărul patru, unde ajunsesem în locul, au fost fete în acea celulă. (…) Ce ar fi de semnalat în perioada aia: programul era, ne trezea la ora cinci dimineaţă, nu aveam voie să ne întindem pe pat, nu aveam voie, de fapt, nici să stăm aşezaţi pe marginea patului, da, asta o făceam, trăgeam cu urechea să auzim paşii gardienilor de pe hol, în sfârşit, când auzeam vizorul că se mişcă ne ridicam. Ştiau că stăm aşezaţi pe pat şi ne tolerau, dar întinşi în pat, în nici un caz. De dimineaţa de la cinci până seara la zece, când se dădea stingerea, practic patul îţi era interzis. Noaptea era lumina tot timpul aprinsă, era ţinută aprinsă, ne trezeau pe la cinci dimineaţă, pe la şapte dimineaţa ne dădeau de mâncare şi vreau să vă spun că cele două luni au fost o perioadă continuă de foame, fiindcă mâncarea pe care ţi-o dădeau nu era suficientă, nici ca şi cantitate şi nici ca şi calorii, şi îmi era tot timpul foame şi mi-l amintesc pe Vulpe Graţian care spunea tot timpul, că mă cac pe mine de foame - era vorba lui preferată (râde) şi foame, frig. Bineînţeles, că n-aveam ceas, nu ştiam. Noţiunea timpului la noi se măsura în orele de masă la şapte dimineaţa, la doisprezece ziua, la cinci seara, stingerea. Alături de locul de arest era, este şi acuma, o grădiniţă şi ne luam şi după clopoţelul, cu care erau copii scoşi afară în pauze, deci ne creasem, nişte clopote pentru zilele de duminică, era slujbă, era o biserică apropiată, în sfârşit ne creasem nişte repere de a ne orienta în timp. Ne aduceau pe la ora unsprezece ziua ziarul „Scânteia” să-l citim, la toţi patru câţi eram în celulă. Am fost doi, trei, patru în celulă, la început erau mai goale, pe măsură ce s-a apropiat Congresul din noiembrie şi decembrie celulele au devenit pline şi erau încărcate.”

Eliberarea şi participarea la Revoluţia din decembrie 1989

La Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii din Calea Rahovei a rămas până la 22 decembrie 1989, când, în condiţiile izbucnirii revoluţiei, a fost eliberat împreună cu toţi ceilalţi deţinuţi. Odată eliberat, George Sava s-a alăturat imediat oamenilor ieşiţi în stradă pentru înlăturarea comunismului. „Am ieşit în stradă în acea după-masă de 22 decembrie. Pe la cinci după amiază, am ajuns cu un camion pe la Palatul Telefoanelor, după care am luat-o pe jos şi am ajuns la sediul CC, la Piaţa Revoluţiei de acum. Cred că era şase-şapte seara. Era o mare de oameni acolo. Veniseră nişte camioane de armată şi vroiau să transporte muniţie din camioanele de armată în clădirea CC-ului. Şi s-au făcut culoare de oameni, gard viu de oameni ca să se lase loc militarilor să treacă cu lăzile de muniţie. M-am prins şi eu cu mâinile în acest gard viu. Imediat după aceea a început nebunia în Piaţă, a început să se tragă. Deci, era în jur de şapte seara, în 22 decembrie. Şi atunci a început dezmăţul. Toată lumea s-a aruncat pe jos. Zgomot infernal, de peste tot. Nu vedeam gloanţe pe undeva. Nu vedeam, în prima fază, oameni morţi, dar era un zgomot infernal. Cei de pe clădirile, de pe clădirea Palatului, de la Biblioteca Universităţii trăgeau către piaţă, şi soldaţii au început să riposteze. Bineînţeles, era un infern. M-am aruncat pe jos. Oamenii au spart geamurile de la demisolul CC-ului şi au început să intre în clădire. Am văzut lucrul ăsta, am alergat şi am intrat şi eu în clădirea CC-ului, iar toată noaptea am petrecut-o în zonă, înăuntru, afară, scoteam mâncare la tineri, erau tineri. Mi-amintesc că o puştoaică era urcată pe un autobuz, pe o maşină ceva şi striga „Ole! Ole! Ole! Ceauşescu nu mai e!” În sfârşit, a fost o atmosferă superbă.

În acea noapte, pot să zic că am participat la revoluţie ca miile de oameni care erau acolo. Am stat până a doua zi la unsprezece, pe 23. N-am păţit nimic. Am văzut, în schimb, oameni morţi; am văzut oameni răniţi; am văzut securişti împuşcaţi, unul era cu pieptul ciuruit de gloanţe; am văzut un aşa zis terorist prins în clădirile vecine, adus de soldaţi şi dus către clădirea CC-ului, fiind efectiv linşat de oameni - toţi dădeau din toate părţile în el, era plin de sânge.”

După căderea comunismului

După 1990, a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti. A lucrat ca jurnalist la ziarul „România Liberă” până în 1999, când a emigrat în Canada. Odată cu emigrarea în Canada, şi-a schimbat şi numele din Gheorghe Asavei în George Sava.

În prezent trăieşte în Canada, unde conduce o publicaţie dedicată comunităţii româneşti de acolo.