The following text is not a historical study. It is a retelling of the witness’s life story based on the memories recorded in the interview. The story was processed by external collaborators of the Memory of Nations. In some cases, the short biography draws on documents made available by the Security Forces Archives, State District Archives, National Archives, or other institutions. These are used merely to complement the witness’s testimony. The referenced pages of such files are saved in the Documents section.

If you have objections or additions to the text, please contact the chief editor of the Memory of Nations. (michal.smid@ustrcr.cz)

Mirel Marin Stănescu (* 1940)

• s-a născut la 8 septembrie 1940 în Constanţa

• Mirel Stănescu a urmat cursurile Şcolii Generale numărul 6 din Constanţa, apoi pe cele ale Liceului „Mihai Eminescu” din acelaşi oraş

• la 13 august 1957, Mirel Stănescu, care, în acel moment, era elev în clasa a X-a, a fost arestat şi dus la sediul Securităţii din Constanţa

• la începutul lunii noiembrie 1957, în urma procesului judecat de Tribunalul Militar din Constanţa, Mirel Stănescu a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională, fiind acuzat de „ostilitate față de regimul de democrație populară” şi de „acte preparatorii de trecere a frontierei”

• a fost eliberat la 1 septembrie 1959, după doi ani de detenţie

• după eliberare, el a continuat să fie urmărit de Securitate până în 1978

• în prezent, locuieşte în Constanţa. El este membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.

S-a născut la 8 septembrie 1940 în Constanţa

Mirel Stănescu a urmat cursurile Şcolii Generale numărul 6 din Constanţa, apoi pe cele ale Liceului „Mihai Eminescu” din acelaşi oraş, numai până în clasa a XI-a când este arestat.

Primul contact cu represiunea comunistă, Mirel Stănescu l-a avut în timpul şcolii generale, în 1952, când a asistat la arestarea vecinului său, Nichita Dumitru, care a fost condamnat la moarte şi executat într-unul din procesele intentate unor angajaţi ai Canalului Dunăre-Marea Neagră, care au fost găsiţi „ţapi ispăşitori” pentru nereuşita acestui proiect.

Primul contact cu represiunea comunistă, care am avut-o, pe strada unde am locuit, strada Gândului, a fost arestat Nichita Dumitru, unul din lotul sabotorilor de pe Canal. „Sabotori” în ghilimele spus. Eram de față când a fost scos de Securitate cu forța din casă și era băgat în dubă. Noaptea a fost scos. Am fost martor şi când i-a fost scoasă familia din casă și evacuată cu forța. I s-a otrăvit câinele, pentru că lătra în momentul când au venit. Mai întâi i-au cercetat casa și i-au înconjurat-o. Mai multe zile a fost urmărit și, apoi, arestat. A fost executat, în cele din urmă, acel Nichita Dumitru.

Deposedarea bunicului din partea tatălui de către comunişti de mica prăvălie pe care o deţinea în Bucureşti, bătaia pe care a luat-o de la profesoara de limba rusă din şcoala generală în momentul în care a vorbit despre moartea lui Stalin, ascultarea posturilor străine de radio (BBC, Radio Europa Liberă etc.), ca şi atmosfera ostilă regimului comunist din familie, l-au determinat pe Mirel Stănescu să ia decizia de a pleca din ţară. Elev de liceu fiind, el a avut mai multe discuţii pe aceată temă, dar şi împotriva regimului comunist, cu mai mulţi colegi şi prieteni ai săi şi cu vecinul său Valentin Beer. Acesta din urmă a discutat, la rândul său, cu un marinar, Vasile Grigoraş, care le promisese că îi va scoate din ţară cu vaporul.

În cele din urmă, Secuitatea a aflat despre planurile acestora, iar la 13 august 1957, Mirel Stănescu, care, în acel moment, era elev în clasa a XI-a, a fost arestat şi dus la sediul Securităţii din Constanţa

I: Și mama îmi bate în geam: „Vezi, că te caută doi inși la poartă”. Mă duc eu, deschid la poartă, intră ei, dimineața, era vară, cald, eram în șort și maiou. Şi zice: „Vrem să stăm de vorbă puțin.”. Intră în casă acolo, aveam cărțile întinse pe masă (aveam și cărțile de școală și mai citeam și niște DOX-uri, erau atuncea).

R: Da.

I: Nu știu dacă ați auzit.

R: Submarinul DOX. Am auzit.

I: Submarinul DOX, cu Pongo, cu Marian.

R: Am auzit.

I: Aventurile echipajului DOX sau Submarinul DOX. Erau niște fascicule rămase înainte de ‘40, înainte de război. Și astea se citeau pe sub mână.

R: De ce se citeau pe sub mână?

I: Păi, erau interzise.

R: DOX-urile?

I: Păi, sigur.

R: Păi, nu aveau nimic subversiv.

I: Era literatură decadentă. Nu era voie.

R: Da?

I: Sigur că da. Nu se citeau. Se citeau pe sub mână, se umbla așa... Și intră în casă, tipii ăștia doi, civili erau, şi îmi cer buletinul. Dau eu buletinul…

R: Ce an era?

I: În 1957.

R: În ‘57, dumneavoastră în ce clasă eraţi?

I: În clasa a X-a eram. Treceam din clasaa  X-a într-a XI-a. Și, s-au uitat prin bibliotecă, prin cărți, pe colo, pe colo, pe sub masă, aveam o etajeră, s-au uitat pe sub etajera aia p-acolo… Au luat cărțile astea în mână, erau colorate, aveau niște coperți foarte colorate, nu știu dacă ați văzut fasciculele astea din DOX-uri. Ați văzut?

R: Da, erau roșiatice.

I: „Ia uite, ce citește aici! Literatură decadentă, ia uite, ce citește! Îmbracă-te și mergi cu noi!” Zic: „Unde trebuie să merg?” „Mergi să dai o declarație!”

(…)

Și mă bagă într-o cameră mică acolo, era un corp de gardă, ceva, nu știu ce, ofițer de serviciu, un birou așa, cu fața la perete, mă pune să stau cu fața la perete. Stau, stau acolo, și vine după un timp, îmi scoate șireturile, cureaua și mă caută prin buzunare, cred că eram cu pantaloni scurți, cum era vară. Și mă purică așa, la milimetru, fiecare cută, fiecare haină controlată în amănunt, și-mi aduce niște ochelari de cauciuc, pe care mi-i pune la ochi. Gardienii de acolo, umblau cu niște pâslari în picioare ca să nu facă zgomot, îmi astupă ochii ca să nu văd nimic, deci îmi astupă ochii cu niște ochelari de cauciuc mari așa, și după ce îmi scoate tot, îmi face percheziție tot, tot ce aveam la mine, acte, tot, buletin. Aveam un bilet de teatru mi-aduc aminte, era un concert venit, era într-un teatru de vară venit și aveam un bilet la mine. Mi-aduc aminte că mă întreabă: „Ce-i cu ăsta? «Bilet la spectacol.»”, așa, și mă bagă într-o celulă.

În arestul Securităţii, el a aflat despre arestarea lui Valentin Beer şi a lui Vasile Grigoraş, care fuseseră reţinuţi cu câteva zile mai devreme.

După câteva luni de anchetă, la începutul lunii noiembrie 1957, în urma procesului judecat de Tribunalul Militar din Constanţa, Mirel Stănescu a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională, fiind acuzat de „ostilitate față de regimul de democrație populară” şi de „acte preparatorii de trecere a frontierei”. Vasile Grigoraş a primit o condamnare de 5 ani, iar Valentin Beer de 4 ani.

După proces, în cadrul judecării recursului, avocatul numit din oficiu a cerut formal micşorarea pedepsei.

Avocatul din oficiu a cerut recurs, mai mult formal. În pledoaria lui acolo, a spus că sunt minor, că sunt cutare, că… Mi-aduc aminte că era un articol care prevedea că minorii beneficiau de reducerea la jumătate a pedepsei. Însă asta se aplica numai de drept comun, nu celor reţinuţi pe motive politice. În acest caz erai socotit major de la paisprezece ani. Spuneau că ai discernământ politic de la paisprezece ani. Dacă unul sub 18 ani comitea o crimă era socotit minor, dar aicea erai major de la paisprezece ani.

R: Din punct de vedere politic.

I: Aveai discernământ politic de la paisprezece ani. Era un articol care prevedea chestia asta.

În ianuarie 1958, Mirel Stănescu, cu toate că era minor, a fost transferat la penitenciarul Jilava, unde timp de o lună de zile a stat într-o celulă cu încă 80 de deţinuţi. Despre această perioadă petrecută la Jilava, Mirel Stănescu vorbeşte ca despre o „universitate”, el acumulând foarte multe cunoştinţe de la colegii de detenţie.

R: Cum se făcea educația religioasă de către preoți? Numai preoții făceau educație religioasă sau și creștinii care erau puternici în credință?

I: În general, și am învățat multe poezii religioase. Ce se întâmplă? Dacă era un preot în celulă, se făcea, dacă era un preot, cel mai educat, cel mai instruit din celula respectivă. Dacă era unul care știa germana, învățam puțină germană. Sau dacă era un profesor de literatură, se făcea ceva, nu știu Istoria Literaturii sau ceva, dacă era un profesor dintr-un domeniu tehnic sau ceva, fiecare aprofunda domeniul lui de specialitate. (…) se discuta orice.

R: Dar cei care țineau prelegeri sau vorbeau mai mult, erau mai mult intelectualii, nu?

I: Intelectualii, sigur că da. De obicei, cel mai instruit, cum să spun? Era ascultat de ceilalți. Era ascultat și era un fel de universitate, dacă vreți. Am învățat limbi străine, am învățat puțină germană, chiar știam bine.

R: De la cine?

I: De la un neamț. De la un neamț am învățat germană.

R: Da. Ce mai învățați la universitate? La această universitate.

I: Păi, se învăța Morse, în primul rând. În primul rând trebuia să știi Morse.

În februarie 1958, acesta a fost transferat la penitenciarul Cluj Minori, unde a lucrat în atelierul penitenciarului. A rămas aici până în mai 1958, când închisoarea a fost desfiinţată, iar deţinuţii au fost transferaţi la penitenciarul Ocnele Mari. Ajuns la Ocnele Mari, din cauza regimului de detenţie, împreună cu alţi deţinuţi politici, Mirel Stănescu a decis să evadeze.

Era pădurea foarte aproape şi ne-am gândit că puteam să evadăm. (…) Era o închisoare veche de ocnași, de pe timpuri, cu dușumele pe jos, și am scos o scândură din dușumea, puneam zilnic câte doi pumni de pământ în tinetele astea de fecale.

Însă planul lor este descoperit de către conducerea închisorii. Ca urmare, cei implicaţi au fost bătuţi şi li s-a redus raţia de mâncare.

La Ocnele Mari, Mirel Stănescu a rămas până la împlinirea vârstei de 18 ani. În septembrie 1958, el a fost transferat la penitenciarul Gherla, unde regimul de detenţie a fost mult mai dur decât în celelalte închisori prin care trecuse până în acel moment.

Nu puteai să vezi nimica. Era totul... Vai de mine! Nici nu aveai voie să te vezi unii cu alții. N-aveai voie să vezi nimic. Puseseră între etaje plase de sârmă, că se sinucideau, se aruncau de la balcoane. Erau niște balcoane interioare, și erau plase între etaje.

R: Se sinucideau mulți? Ați văzut vreo sinucidere?

I: N-am văzut sinucidere, n-am văzut sinucidere cu ochii mei, dar erau plase între etaje.

Și la plimbare ne scoteau în țarcuri, în cercuri, la plimbare la Gherla. Era un sfert de oră pe zi. Cum erau? Un cerc mare, mare așa, din lemn făcut, și cu culoar. Cum să spun? Un cerc cu sectoare de cerc, înțelegeți? Cu sectoare, în mijloc o turelă și sectoare de cerc în interiorul acestui perimetru mare. Și fiecare se plimba în câte un sector din ăsta de cerc, în fiecare cameră. N-aveai voie să te vezi o cameră cu alta. Iar când te scotea la plimbare, trebuia să mergi în pas alergător.

În timpul detenţiei de la Gherla, Mirel Stănescu a rămas marcat de singura perioadă de izolare pe care a făcut-o în toți anii în care a fost închis.

Odată am găsit un placheu, la o plimbare din asta, și m-a văzut gardianul din turelă de sus, care păzea și dădea... era o turelă înaltă și vedea tot perimetrul, tot perimetrul de plimbări, toate țarcurile astea în care se făceau plimbările. Și mă vede, și-i spune gardianului care ne conducea și ne scotea de la cameră. Erau gardienii foarte bine organizați, unul te ducea până într-un loc, altul te prelua, dar numai în pas alergător trebuia să mergi, repede-repede. Și mă vede că m-am aplecat, și am găsit un placheu, și îi spune lu’ ăla, și zice: „Rămâi la urmă!”, și-mi face percheziție, și-mi găsește placheu’. Șapte zile de izolare am făcut, la Gherla. Asta e una dintre... singura izolare pe care am făcut-o în timpul ăsta. Într-o cameră de doi metri pe doi metri, fără lumină, fără geam, fără nimic. Rația: o cană de apă și un sfert de pâine. Atâta aveai voie zilnic: o felie de pâine și o cană de apă. Asta era mâncarea la izolare. Și apă pe jos, n-aveai unde să dormi, dormeam pe gheată, aveam un bocanc. Dormeam cu capul pe bocanc noaptea, stăteam pe bocanc.

 În mai 1959, a fost transferat în Balta Brăilei, în lagărul de muncă Grind-Perpirava, unde deţinuţii erau folosiţi la recoltarea stufului, la munci agricole sau la construirea de diguri.

Tăiam stuful de prin porumb. Desecaseră, diguiseră anumite porțiuni și experimentau diferite culturi agricole, și plantaseră porumb, dar creștea stuful din nou, sigur că da, e o plantă perenă, care crește foarte, foarte repede, foarte ușor în mediul ăla acvatic, din Deltă de acolo. Și trebuia să tai stuful de prin rândurile astea, câte două rânduri, la porumb. (…) În timp ce tăiam stuful, deci mergea, erau loturile, tarlalele astea pe care se lucra, la distanțe mari. Erau distanțe foarte mari, chiar și zece kilometri erau, unde trebuia să mergi. Și mergeau coloanele... Plecau coloanele dimineața din lagăr, la ora șapte dimineața ieșeai pe poartă, șase-șapte dimineața ieșeai pe poartă, și erai repartizat la un militar de Securitate, care ne păzea. Ei mergeau odată cu brigada respectivă. Erau câte optișpe brigăzi, cred că erau șaptișpe-optisprezece, șapte-opt sute de deținuți în lagărul ăsta, la Periprava, unde eram eu. Eram în Brigada a 2-a. Și, mi-aduc aminte o întâmplare care m-a marcat: în timp ce tăiam stuful, nu trebuia să-ți rămână niciun fir de stuf, trebuia să mergi repede cu stuful, nu știu ce distanță, trebuia făcută într-un anumit timp. Nu știu cât. Parcă în două ore trebuia să mergi nu știu câte sute de metri. Mă rog, era normă, era norma foarte strictă. Și mi-a rămas un fir de stuf pe rândul pe care mergeam eu (…) Și mă cheamă brigadierul: „Ce-i cu stuful ăsta netăiat, mă?”. Depășesc perimetrul de pază și iar îmi zice: „Ce-i cu stuful ăsta netăiat, mă?” “Mi-a scăpat, domnul sergent!”, și-am dat să-l tai cu tarpanul. Zice: „Nu-l tăia, nu-l tăia! Arde-l, domn brigadier, arde-l!”, și-mi dă nenorocitul ăsta de brigadier, îmi dă o bâtă pe spate. (…) „Arde-l!” Şi-am dat să-l tai, totuși stuful, cu tarpanul: „Nu, nu, nu-l tăia! Cu dinții, cu dinții!”. Și mă pune să rup stuful cu dinții. A văzut toată brigada.

Mirel Stănescu a fost eliberat la 1 septembrie 1959.

După eliberare, el a continuat să fie urmărit de Securitate până în 1978. Tot după încheierea detenţiei, Mirel Stănescu a reuşit să se angajeze la Întreprinderea Mecanică Navală, unde a fost şicanat, ameninţat şi interogat de ofiţeri de Securitate.

După 1990, a făcut mai multe cercetări şi a publicat mai multe studii referitoare la coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi despre regimul de detenţie din acestea.

În prezent, locuieşte în Constanţa. El este membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.