The following text is not a historical study. It is a retelling of the witness’s life story based on the memories recorded in the interview. The story was processed by external collaborators of the Memory of Nations. In some cases, the short biography draws on documents made available by the Security Forces Archives, State District Archives, National Archives, or other institutions. These are used merely to complement the witness’s testimony. The referenced pages of such files are saved in the Documents section.

If you have objections or additions to the text, please contact the chief editor of the Memory of Nations. (michal.smid@ustrcr.cz)

Vasile Dudeanu (* 1928)

• s-a născut la 12 aprilie 1928 în Bucureşti

• din timpul liceului, specializându-se în prelucrarea lemnului, Vasile Dudeanu a început să lucreze în cadrul unui atelier, confecţionând mici piese pentru viori

• în 1948, alături de mai mulţi elevi ai Liceului Industrial din Bucureşti, Vasile Dudeanu devine membru al unei organizaţii anticomuniste, denumită „Coloana VI”

• la 11 noiembrie 1949, Vasile Dudeanu a fost arestat

• în octombrie 1950, a fost condamnat la 4 ani „temniţă grea” pentru „uneltire contra ordinii sociale”

• a fost eliberat la 5 ianuarie 1954

• după eliberare, s-a angajat mai întâi la Industria locală din localitatea Titu din apropiere de Bucureşti, apoi la o fabrică de mobilă din Bucureşti, iar apoi a lucrat în cadrul Serviciului CTC.

• în prezent, Vasile Dudeanu trăieşte la Bucureşti şi este membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.

S-a născut la 12 aprilie 1928 în Bucureşti.

Încă din timpul liceului, fiind orfan de tată şi specializându-se în prelucrarea lemnului, Vasile Dudeanu a început să lucreze în cadrul unui atelier, confecţionând mici piese pentru viori.

În 1948, mai mulţi elevi ai Liceului Industrial din Bucureşti, simpatizanţi ai Partidului Naţional Ţărănesc şi ai monarhiei, au constituit o organizaţie anticomunistă, căreia îi dau denumirea „Coloana VI”. Vasile Dudeanu se afla şi el în acest grup de elevi.

Treptat, pe lângă elevii de liceu, în organizaţie au intrat şi mai mulţi profesori din cadrul instituţiei de învăţământ.

Toți eram premianți, ăștia care eram în organizație. Eram unu’ și unu’! Eram bursieri, eram numai băieți, numai cu note mari! Și d-aia, și directorul, și profesorii au fost cu noi, că s-au unit cu noi și ei, știi? Pârvu lucra și cu profesorii! Profesorii erau și ei în organizație, dar eu nu știam.

În final, înainte de arestare, în organizaţie erau implicate 37 de persoane.

Noi, ăștia, eram cei dintr-o clasă, adică dintr-o clasă mai mare ca mine. Așa. Dar, pe urmă, în organizație au mai fost și din alte clase, care deja terminaseră. Că pe noi ne-a arestat în ultimul an de liceu. Pă mine, de exemplu. Ce se întâmplă? Noi, membrii organizației, nu cunoșteam toți ceilalți membri. Aveam o limită. Eu cunoșteam numai pe băieții ăștia, colegii mei, iar Pârvu Eugen, care era șef, îi știa și pe ceilalți.

Organizaţia „Coloana VI” avea un statut, membrii săi ţineau şedinţe şi au reuşit să facă rost de arme, pe care, în cele din urmă, nu le-au folosit. Principala lor acţiune a fost aceea de tipărire şi împrăştiere de manifeste anticomuniste şi antisovietice. Manifestele erau executate cu ajutorul unei ştampile ale cărei litere fuseseră confecţionate din cauciuc, iar pentru a procura hârtia membrii organizaţiei au făcut economii din banii pentru transport, mergând la şcoală pe jos. Manifestele au difuzate în întreg Bucureştiul şi în împrejurimi.

Și am făcut manifeste, dar manifestele noastre n-aveam cum să le tipărim, așa că făcusem o ștampilă din cauciuc, pentru care tăiasem cu lama litere, pe care scrisesem: „Români, uniți-vă!” sau „Uniți-vă și luptați contra bolșevismului și a comunismului din România!”. Făceam rost de hârtie, și un manifest era cam jumătate dintr-o pagină A4. Și pe urmă, fiecare luam un număr de manifeste și ne duceam în diferite părți, și le aruncam pe stradă.

În afară de tipărirea de manifeste, în toamna anului 1949, trei dintre membrii organizaţiei (Vasile Dudeanu, Ion Constantin şi Petre Muşat) au vrut să fure o mică tipografie cu care să îşi tipărească manifestele. Însă, observând că sunt urmăriţi de Securitate (care aflase de existenţa grupului în urma turnătoriei unui preot din Bucureşti, duhovnic al conducătorului organizaţiei), cei trei renunţă la această acţiune.

I: A venit o mașină și ne-a luat. Pârvu Eugen ne-a spus să ne suim în mașina aia și să ne ducem acolo. Preotu’ a pregătit asta! Și mașina asta, ne-am suit în ea, și ne-a dus acolo pe Berzei. Ne-am dat jos și ne-am postat așa, în trei locuri. Și în momentul când ne-am dat jos, am observat că suntem urmăriți. Înțelegeți? Am observat niște securiști, niște oameni care ne urmăreau.

R: Și ei cu o mașină sau pe jos erau? Pe stradă?

I: Pă jos. Dar mașina, după aia am aflat că mașina era a Securității.

(...)

I: Mașina era a Securității. Și când noi ne-am dat jos, am văzut că se mișcă ceva pe acolo, niște cetățeni și am renunțat, și n-am mai luat, am plecat.

Membrii grupului, ca şi alte persoane care au intrat în legătură cu ei şi au luat cunoştinţă despre existenţa grupului, au fost arestaţi în două rânduri (în noiembrie 1949 şi în primăvara anului 1950). În urma celor două procese în care au fost judecate, cele peste 30 de persoane au primit condamnări de la 1 la 7 ani.

Vasile Dudeanu a fost arestat la 11 noiembrie 1949.

I: Ne-au băgat în mașină. Într-o parte, la portiera aia, era un securist. M-au băgat pe mine și pe Nelu la mijloc, pe Ilfov, și pe urmă a mai intrat unu’. Ne-au băgat între ei. Au închis ușa.

R: Deci, erați patru inși pe bancheta din spate a mașinii?

I: Da, da. Erau doi securiști și doi...

R: Și în față, cu șoferul, mai era cu cineva?

I: Nu.

R: Nu. Numai el singur. Da.

I: Și, ne-a luat și ne-a dus la Ministerul de Interne.

R: În ce zi, exact?

I: 11 Noiembrie.

R: 11 Noiembrie.

I: 1949.

R: 11 Noiembrie?

I: Da.

(…)

I: Așa. Și ne-a luat în mașină, ne-a dus, și în loc să ne ducă acolo pă bulevard, unde știam că e Consiliul Sindicatelor, vizavi de Cișmigiu, era acolo lângă primărie. Și, în loc să ne ducă acolo, ne-a dus la Ministerul de Interne. Unde la Ministerul de Interne? Unde-i acuma Ministerul de Interne şi unde a fost Comitetul Central.

Timp de o săptămână, după ce a fost arestat, Vasile Dudeanu a fost anchetat la Ministerul de Interne.

I: Mă întreba cum mă cheamă întâi și, pe urmă, să spun ce am făcut. Și eu spuneam: „Domne, n-am făcut nimic!” „Îl cunoști pe cutare… ? În ziua de cutare ați făcut cutare? Ați fost să luați tipografia?”. Și trebuia să recunosc. Dar eu ce urmăream? Urmăream să nu mai atrag pe alții, că eu nu știam pe cine mai ia. Și dacă mă întreba dacă îi știu, răspundeam: „Nu, domne! N-a fost!”, și atuncea mă lua la ciomege. Întâi îmi spunea dacă vreau o țigare, el stătea acolo și eu aici.

R: Știți cum îl chema pe anchetatorul dumneavoastră?

I: Nu, nu știu. Eu, singurul om, pe care îl știu cum îl cheamă, îl știu pe comandantul pe care l-am avut la închisoare şi care m-a chinuit foarte mult, m-a bătut și m-a ținut în lanțuri, dar p-ăștialalții, nu-i știu! (…) După ce spuneam că nu ştiu pe nimeni, iar mă întreba, și, pe urmă, când vedea că nu spun nimica, mă punea să mă învârt în jurul mesei.

R: Erați numai dumneavoastră cu anchetatorul?

I: Da, absolut!

R: În cameră? Cum să vă învârtiți în jurul mesei?

I: Mă punea să alerg în fața…

R: Să alergați în jurul mesei, da?

I: Ca să obosesc.

R: Ca să obosiți? Și, descrieți-mi cu amănunte!

I: Da, da. Așa până nu mai puteam, și pe urmă mă bușea cu pumnu’. (…)

R: De câte ori v-au bătut?

I: Păi, la început, atuncea la Interne și pe urmă la…

R: La Interne de câte ori v-au bătut? Suntem la Interne.

I: Da. O dată.

R: O dată.

I: O dată. Da.

R: Numai cu pumnul v-au lovit?

I: Da, da.

R: În cap? În față?

I: Da, da, da.

R: V-au lovit și cu piciorul? Ați căzut jos? V-au bătut și cu... ?

I: Nu, nu, nu.

R: La Interne suntem acuma.

I: Nu. Da.

R: Numai cu pumnul?

I: Da. Numai cu pumnul, pentru că a zis că o să spun eu totul. Și am spus: „Domne, eu nu știu! Eu sunt nevinovat. Nu am făcut asta!” “No, Dumnezeu mă-tii... - mă înjura așa - ...dă bandiți!”. Apoi mă întreba ce e mama, ce e tata, nu știu ce. „Și, cum, tu, care n-ai fost fiu de chiabur, de moșier?”. Zic: „Domne, mama nu știe nimic, tată nu am!”. Și, iar mă ducea, dar mă scotea ca să mă chinuie. Noaptea, când era somnul cel mai, bine, că nu dormeam, vai de noi! Când auzeam cheile alea că descuie ușa, sinistru așa, cea mai mare groază era, și-ți spunea ochelarii ăia și te ducea pe holurile alea și auzeai numai: „Pss! Pss! Pss! Pss!”. Așa făceau! Așa se strigau între ei!

Anchetele au continuat apoi, pentru o lună de zile, la Rahova, după care Vasile Dudeanu a fost transferat în penitenciarul Jilava, unde a rămas până după proces.

Întâi am fost duși într-o celulă, despre care spuneau ei că e carantină, unde te dezbrăca, te controla să n-ai ceva, te lăsa în cămașă și în izmene. Și am intrat aicea, și aicea când am intrat, a fost o groază! Era o celulă lungă, cu un geam bătut cu scânduri și dat cu var, ca să nu se vadă afară, bolt așa, pentru că așa se făceau forturile astea, pe care curgeau niște săruri așa de-acoloșa, din aia, igrasie.

(…)

…aveam niște gamele de-alea militare, pe care le luaseră de la armată, că erau ruginite, găurite. Şi noi, ca să mâncăm din ele, rupeam, din tubul de pastă de dinţi - că pastă de dinți ne dădea, aveam voie să avem pastă de dinți - și luam tubul ăla de pastă de dinți, făceam așa șuvițe, și făceam nit cât era gaura de mare la gamelă. Și băgam în gaura aia, și pe urmă, cu o piatră, turteam și nituiam, că plumbul ăla era moale și reparam gamela să nu curgă.

(…)

…cea mai mare teroare era când ne număra, ne dădea în primire un gardian la altu’, fiindcă veneau unii de noapte, unii de zi, cum se face serviciu’. Şi când se dădea în primire, ne dădea la număr, și ne scotea afară din celulă, și ne băga în celulă. Și era unul care ne dădea și unu’ care ne prelua. Și stăteau cu câte un ciomag în mână și așa ne numărau când ieșeam: unu-două.

 În urma procesului desfăşurat în octombrie 1950, Vasile Dudeanu a fost condamnat la 4 ani „temniţă grea” pentru „uneltire contra ordinii sociale”. În cele două procese în care au fost judecate, cele peste 30 de persoane implicate în activitatea organizaţiei anticomuniste au primit condamnări de la 1 la 7 ani.

În aprilie 1951, Vasile Dudeanu a fost transferat de la penitenciarul Jilava la colonia de muncă de la Poarta Albă, unde a fost pus să lucreze ca tâmplar.

…și acoloșa, odată ne-am văzut că intrăm într-un țarc, înconjurat cu sârmă şi cu santinele, și ne-a dat drumu’. Când m-am văzut sub ceru’ liber, așa, am zis că sunt jumate liber. Nu mai eram în celulă, eram în curte. Și după aceea, după ce ne-au băgat acolo, ne-au încolonat în mijlocul platoului și au început să ne repartizeze. Și m-au repartizat la o baracă. Acolo erau pe litere: A, B, C… Ştii? Și, m-au repartizat la o baracă, C. M-am suit în pat acolo, ne-am culcat, și dimineața, când a început programu’, ne-au luat și ne-au dus în platou din nou, ne-au așezat în rând, acolo, toți deținuții care tocmai veniseră. Și a început să ne întrebe: Ce meserie avem? Ce condamnare avem? Și eu am fost inspirat să nu spun că sunt elev. Zic: „Domne, sunt tâmplar!”

R: De ce spuneți că ați fost inspirat? Dacă spuneați că sunteți elev, ce se întâmpla?

I: Rămâneam să lucrez la pământ, la roabă, să car pământu’.

R: Deci, o muncă mai grea!

I: Da, o muncă mai grea! Dar fiind meseriaș, ei aveau nevoie de aşa ceva.

În aprilie 1952, este transferat la penitenciarul Gherla, unde, în speranţa că va deveni informator, administraţia penitenciarului îl numeşte şef al atelierului de tâmplărie. Însă, Vasile Dudeanu nu dă informaţii despre colegii de detenţie, ci îi ajută să îşi îndeplinească norma de muncă pentru a nu fi pedepsiţi. Din acest motiv, Vasile Dudeanu este pedepsit de nenumărate ori prin bătăi şi prin trimiterea la carceră, la un moment dat chiar fiind obligat să-şi construiască singur, din lemn, o celulă de pedeapsă, unde nu se putea aşeza şi abia se putea mişca.

I: …dacă a văzut că nu merge nici cu Neagra, m-a pus să-mi fac carceră.

R: Cum? „M-a pus... ?”

I: M-a pus pe mine, personal, să-mi fac carceră.

R: Să vă construiți dumneavoastră?

I: Să mi-o construiesc eu!

(…)

R: Carcera aia, cât era domnule?

I: Cât mine de înaltă!

R: Asta înseamnă carceră?

I: Da.

R: Un dulap cât dumneavoastră?

I: Un dulap. Un dulap cât mine ca să intru în ea! Și cu o ușă pe care să intru și să ies!

După mai mult de patru ani de detenţie, Vasile Dudeanu a fost eliberat la 5 ianuarie 1954.

Mi-a dat foaie de drum, mi-a dat biletul de eliberare, mi-a dat tot. Mi-a dat un milițian să mă conducă la Securitate, unde trebuia să-mi iau un angajament: că așa faci după ce ieși de la închisoare. Așa, și m-a dus să mănânc. Ce să mănânc? Mai puteam eu să mănânc de bucurie? L-a chemat pe Mușat, că cu el eram acolo, cu colegul meu, și i-am dat imediat ciorapii mei de lână, aveam niște ciorapi de lână, să nu mă îmbolnăvesc de reumatism, i-am dat gamela mea că era mai bună, și deodată milițianul care era cu mine mi-a spus: „Tu ești deținut, tu ești... ”, în momentul când m-am îmbrățișat cu el, și mi-am luat rămas-bun de la el. Avea șase ani de executat, așa, și am plecat. Pe drum, mi-a dat un milițian cu pistol, tot așa, să mă conducă la Securitate. Cred că la securistul ăla care era de față acolo! M-am dus la Securitate. Când am ieșit pe stradă, parcă...

R: La sediu Securității din Gherla, nu?

I: Din Gherla. Și m-a dus acolo la Securitate, și ăla securistul...

R: În zeghe v-a dus?

I: Nu! Civil.

R: Sau îmbrăcat în...

I: Îmi dăduse foaie de drum, tot.

R: Da, tot! Și cu angajamentul semnat? Sau l-ați semnat la Securitate? Angajament să nu vorbiți?

I: Da, la Securitate.

R: La Securitate.

I: Am dat acolo declarație, în care să nu spun unde am fost și ce am petrecut. Să nu spun la nimeni, nimica! Și, am semnat. Şi unde mă stabilesc cu domiciliul? Păi zic: „Unde? La București, de unde sunt!”, și mi-a făcut domiciliu obligatoriu un an de zile, în București. Și în fiecare lună mă duceam la Miliție și aveam pe buletin DO-ul ăla. Acolo mă vedea la față, îmi punea o viză, și, gata!, o lună. Asta timp de un an de zile! N-aveam voie să plec din București!

După eliberare, Vasile Dudeanu s-a angajat mai întâi la Industria locală din localitatea Titu din apropiere de Bucureşti, apoi la o fabrică de mobilă din Bucureşti, iar apoi a lucrat în cadrul Serviciului CTC.

În prezent, Vasile Dudeanu trăieşte la Bucureşti şi este membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.