Ioan Marin

Toţi banii i-am dat pe mâncare pentru că mă gândeam că în Iugoslavia nu aveam de unde să cumpăr şi nu aveam bani ca să cumpăr aşa ceva. Să am rezerve până acolo pentru ăia 400 de kilometri pe care trebuia să-i traversez. Acolo un cetăţean ne-a văzut. Era un turnător din ăsta care era în jurul graniţei. Ne-am apropiat, eram foarte aproape, ne uitam în Iugoslavia. Măsurasem greşit, ne apropiasem foarte mult. Zic: „Ne-am pregătit, hai că se întunecă.” Ne-am băgat într-o văgăună. De la Timişoara la Jimbolia e un colţişor aşa. Prin colţul ăsta voiam să trecem, aici fiind mai puţină pază pentru că toţi aveau frică de colţul ăsta pentru că era cel mai strâns. Şi zic: „Aici e cea mai slabă pază!”. Şi m-am băgat jos, într-o groapă, să stăm acolo până se întunecă. „Mâncăm, ne pregătim şi când s-o înnopta, trecem.” Unul dintre cetăţenii din alimentară s-a dus şi a anunţat miliţia şi grănicerii. S-au făcut potcoavă acolo în jurul nostru. Prima dată a apărut poliţia. Noi eram ascunşi acolo. Prima dată apare un iepure pe coastă. Mi-am dat seama că nu e în regulă. Zic: „Dacă iepurele ăsta a fugit, s-ar putea ăla să fi turnat şi să fim prinşi.” Din cauza îmbrăcăminţii. Noi aveam îmbrăcăminte de la şcoală de aici din oraş, pe câtă vreme ăia din sat din Ciuchici de acolo aveau alt port, alte haine. Era diferenţa şi cu mâncarea pe care am luat-o... Şi zic: „Împachetarea, să plecăm de-aici!” N-am apucat să împachetăm că a apărut poliţaiul. A deschis încărcătorul, arma automată şi ne-a spus: „Hai! Sus!” Ne-a dezbrăcat în pielea goală şi ne-a scos de acolo din groapă. Şi în pielea goală ne-a dus până la postul de Poliţie din Ciuchici.

Eu am rămas în Jilava, unde m-a ţinut 21 de zile, 3 săptămâni în carantină. M-a băgat într-o celulă, eram cam 50 de inşi într-o celulă mică. Nu avea decât un ochi mic de geam atât, cât vă arăt eu aici, atât era. 30, 40, 50 de inşi în celula aia care avea, să zic aşa, 5 m lungime pe 2 m sau 2m şi jumătate lăţime. Şi ne-a închis acolo. A trecut o oră, două ore jumătate, să zic şi am rămas fără aer. Nu am mai avut aer. Cei bătrâni au căzut pe jos. Nu mai puteau sta în picioare, au început să se aşeze, nu mai aveau suflu. Eram chiar lângă geam, aşa s-a întâmplat. Unul dintre ei zice: „Măi, aveţi careva dintre voi, care aveţi vreun chibrit?” Că se mai ascundea pe sub mănuşi, pe sub haine... Eu ascundeam de exemplu acul de cusut în călcâi aici, unde e carnea asta groasă aici în călcâi, aici îl băgam, că percheziţia se făcea la pielea goală. Îţi dădeai totul jos de pe tine şi te percheziţiona peste tot, şi în fund. Vorbesc urât, dar ăsta e adevărul, aşa a fost. Şi acul de cusut îl băgam în călcâi, îl înfigeam aşa în carnea aia. Şi unul dintre noi a zis: „Măi, aveţi careva dintre voi un chibrit?” A avut unul. „Scapără-l!”, dar chibritul nu s-a aprins din lipsă de oxigen. Când am văzut oamenii bătrâni căzuţi pe jos, am început să batem în uşi - eu cu încă nişte băieţi din ăştia mai tineri, care eram lângă geam acolo. Când, în sfârşit, au deschis uşa, credeţi-mă că toţi am căzut. Toţi, pur şi simplu. Când a venit aerul ăla proaspăt şi am respirat cu toţii, nu ştiu ce fenomen s-a întâmplat, toţi am căzut jos acolo. Celula avea două uşi. Una de lemn groasă, plus una de fier, cea cu zăbrele. A lăsat-o pe aia de lemn deschisă şi a închis-o pe aia de fier.

"...m-a pus să muncesc la ciuperci. N-am muncit în viaţa mea cât am muncit acolo 6 luni de zile. Am făcut mai întâi 2 săptămâni de acomodare, apoi 6 luni de zile am muncit cât n-am muncit toată viaţa mea ca muncă fizică. Ne punea să facem bălegar, să cărăm, să descărcăm bălegar şi să facem ciuperci. Aveam tiparniţe de chirpici, cărămizi, lungi, aşa, cam atât de înalte. Bălegarul trebuia pregătit cu nisip, cu pământ, cu formol, cu var, trebuia amestecat cu toate astea. După aceea trebuia pus pe alee, dar aleile astea, gangurile care erau acolo erau lungi acolo, unde erau tunelele astea. Eu zic că erau de 300 de metri. Şi nu te lăsa, nu aveai voie, prima dată când făceau ciupercărie acolo, dădeau cu formol peste tot şi după aceea...şi n-aveai voie să laşi, trebuia să te speli pe picioare de formol şi var când intrai acolo, că altfel se infestau ciupercile. Şi cum cărai bălegarul, de aici şi până în fundul ăla, 300 de metri. Pe traseul ăsta nu trebuia să laşi jos targa asta de bălegar, decât acolo unde trebuia să o pui. Ca să ne fie mai uşor ne făcusem un fel de hamuri şi căram de dimineaţa până seara. Iar duminica, pe mine mă puneau la întreţinerea Jilavei - să tai iarbă, să tai pomi, lucruri din astea. Pentru că aveam cea mai mică pedeapsă, ziceau că nu fug. Ceilalţi aveau condamnări de 15, 20, 25 de ani, şi nu-i scotea aşa, la liber."