Ioan Marin

"Îmi dădea voie să primesc pachet de acasă. Aveam voie să trimit acasă o carte poştală şi să primesc un pachet de 5 kilograme. Maică-mea - Dumnezeu s-o ierte! - ştiindu-mă că sunt în Jilava şi cum este situaţia aici, a venit la închisoare să mă vadă. Nu aveam voie la vorbitor. Şi mi-a adus pieptarul ăsta. Nu avea voie să se apropie de Jilava mai mult decât trebuia. Au tras asupra ei cu puşca, ea s-a făcut că nu aude. A ajuns la poarta Jilavei şi a întrebat de mine. „Dacă el a trimis scrisoarea asta şi e aici, e sănătos, trăieşte? Atâta vreau să ştiu.” Şi ăia i-au zis: „Domne, ai auzit că am tras?” Zice: „Nu prea aud că sunt surdă, nu ştiu ce”. Şi i-a dat cojocul ăsta unui caraliu, care mi l-a dat. Să-i dea Dumnezeu sănătate, că mi l-a dat! Era din piele albă. L-am îmbrăcat aşa pe piele şi am pus cămaşa cu mânecă pe deasupra, nu se vedea nimic. Nu m-am dezbrăcat de el până când am ieşit din închisoare, pentru că dacă mă vedea vreun deţinut, mă putea turna."

Toţi banii i-am dat pe mâncare pentru că mă gândeam că în Iugoslavia nu aveam de unde să cumpăr şi nu aveam bani ca să cumpăr aşa ceva. Să am rezerve până acolo pentru ăia 400 de kilometri pe care trebuia să-i traversez. Acolo un cetăţean ne-a văzut. Era un turnător din ăsta care era în jurul graniţei. Ne-am apropiat, eram foarte aproape, ne uitam în Iugoslavia. Măsurasem greşit, ne apropiasem foarte mult. Zic: „Ne-am pregătit, hai că se întunecă.” Ne-am băgat într-o văgăună. De la Timişoara la Jimbolia e un colţişor aşa. Prin colţul ăsta voiam să trecem, aici fiind mai puţină pază pentru că toţi aveau frică de colţul ăsta pentru că era cel mai strâns. Şi zic: „Aici e cea mai slabă pază!”. Şi m-am băgat jos, într-o groapă, să stăm acolo până se întunecă. „Mâncăm, ne pregătim şi când s-o înnopta, trecem.” Unul dintre cetăţenii din alimentară s-a dus şi a anunţat miliţia şi grănicerii. S-au făcut potcoavă acolo în jurul nostru. Prima dată a apărut poliţia. Noi eram ascunşi acolo. Prima dată apare un iepure pe coastă. Mi-am dat seama că nu e în regulă. Zic: „Dacă iepurele ăsta a fugit, s-ar putea ăla să fi turnat şi să fim prinşi.” Din cauza îmbrăcăminţii. Noi aveam îmbrăcăminte de la şcoală de aici din oraş, pe câtă vreme ăia din sat din Ciuchici de acolo aveau alt port, alte haine. Era diferenţa şi cu mâncarea pe care am luat-o... Şi zic: „Împachetarea, să plecăm de-aici!” N-am apucat să împachetăm că a apărut poliţaiul. A deschis încărcătorul, arma automată şi ne-a spus: „Hai! Sus!” Ne-a dezbrăcat în pielea goală şi ne-a scos de acolo din groapă. Şi în pielea goală ne-a dus până la postul de Poliţie din Ciuchici.

Eu am rămas în Jilava, unde m-a ţinut 21 de zile, 3 săptămâni în carantină. M-a băgat într-o celulă, eram cam 50 de inşi într-o celulă mică. Nu avea decât un ochi mic de geam atât, cât vă arăt eu aici, atât era. 30, 40, 50 de inşi în celula aia care avea, să zic aşa, 5 m lungime pe 2 m sau 2m şi jumătate lăţime. Şi ne-a închis acolo. A trecut o oră, două ore jumătate, să zic şi am rămas fără aer. Nu am mai avut aer. Cei bătrâni au căzut pe jos. Nu mai puteau sta în picioare, au început să se aşeze, nu mai aveau suflu. Eram chiar lângă geam, aşa s-a întâmplat. Unul dintre ei zice: „Măi, aveţi careva dintre voi, care aveţi vreun chibrit?” Că se mai ascundea pe sub mănuşi, pe sub haine... Eu ascundeam de exemplu acul de cusut în călcâi aici, unde e carnea asta groasă aici în călcâi, aici îl băgam, că percheziţia se făcea la pielea goală. Îţi dădeai totul jos de pe tine şi te percheziţiona peste tot, şi în fund. Vorbesc urât, dar ăsta e adevărul, aşa a fost. Şi acul de cusut îl băgam în călcâi, îl înfigeam aşa în carnea aia. Şi unul dintre noi a zis: „Măi, aveţi careva dintre voi un chibrit?” A avut unul. „Scapără-l!”, dar chibritul nu s-a aprins din lipsă de oxigen. Când am văzut oamenii bătrâni căzuţi pe jos, am început să batem în uşi - eu cu încă nişte băieţi din ăştia mai tineri, care eram lângă geam acolo. Când, în sfârşit, au deschis uşa, credeţi-mă că toţi am căzut. Toţi, pur şi simplu. Când a venit aerul ăla proaspăt şi am respirat cu toţii, nu ştiu ce fenomen s-a întâmplat, toţi am căzut jos acolo. Celula avea două uşi. Una de lemn groasă, plus una de fier, cea cu zăbrele. A lăsat-o pe aia de lemn deschisă şi a închis-o pe aia de fier.