Aristina Săileanu(n. Pop) s-a născut în 1931, în Lăpuşul Românesc, judeţul Maramureş.

În 1948, tatăl său, un vestit pădurar, a ascuns în cantonul său mai mulţi fugari anticomunişti. Fiind ameninţat cu arestarea după ce a refuzat să devină informator al Securităţii, în 1949 a fost nevoit să se refugieze în munţii Ţibleşului, luând cu el şi pe doi dintre copiii săi: Achim şi Aristina.

După patru ani petrecuţi în munţi, Aristina este arestată la 8 martie 1953, fiind condamnată la 20 ani muncă silnică. După 11 ani petrecuţi în închisorile Satu Mare, Oradea, Văcăreşti, Jilava şi Miercurea Ciuc, în 1964, a fost eliberată prin graţiere.

AristinaSăileanu trăieşte astăzi la Bucureşti.

 

Interviul a fost realizat în 1995 şi face parte din Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului - Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

 

 

(…)

 

Aşadar, toţi membrii familiei au fost urmăriţi?

Da, toţi am fost urmăriţi. După fuga noastră, fiecare membru al familiei care rămăsese acasă a fost obligat să se prezinte de trei-patru ori pe zi la postul de miliţie. După circa trei săptămâni, fiecare putea să se întoarcă la gospodăria lui, dar rămânea tot timpul sub supraveghere. Pe mama au lăsat-o să se întoarcă acasă cu un scop. S-au gândit că noi o să venim acasă să luăm mâncare, căci nu aveam cu ce trăi în munţi. Şi, de aceea, au lăsat-o liberă, acasă, doi ani de zile, sub urmărire continuă. Ne-au alimentat mama, unchii, prieteni de-ai tatălui meu din comună şi din comunele din împrejurimi, din Groşii Ţibleşului, din Ungureni, din Libotin şi din toate satele de pe-acolo, fiindcă el avea foarte mulţi prieteni. Fiecare ne-a adus de mâncare – în orice caz, foame, noi, în munţi, nu am răbdat. Pot să spun că, în munţi, am avut ceea ce poate nici cel mai bogat om din comună n-a avut. Fiecare ne aducea tot ce avea mai bun. Erau nişte români extraordinari.

 

O solidaritate extraordinară.

Extraordinară, pentru că toţi, toţi, toţi erau împotriva comunismului - asta trebuie precizat. Erau oameni care şi-au dat viaţa sau şi-ar fi dat viaţa pentru noi toţi. Când au aflat ce s-a întâmplat, toţi au rămas cu sufletele cernite şi nu ştiau cum s-o ajute pe mama. Îi aduceau de toate, o încurajau, îi ridicau moralul. Vă daţi seama ce era în sufletul mamei: soţul cu cei doi copii în munţi, iar securiştii care scotoceau toţi munţii să ne găsească. Nu vă puteţi imagina cât am fost de hăituiţi – iar tatăl meu, dacă nu ar fi fost aşa credincios, ar fi putut omorî sute şi sute dintre ei. Dar a fost un om cu frica lui Dumnezeu. Iar ei ce făceau? Puneau în faţă soldaţi în termen, iar ei stăteau în spate, ca nişte laşi. Îi scoteau în faţă pe copiii aceia de douăzeci de ani care-şi făceau stagiul militar, ca să fie ei primii împuşcaţi. Noi ştiam trucul lor − tata, care a condus tot grupul, deoarece cunoştea toate văgăunile şi toţi munţii, ştia acest lucru. N-a tras în soldaţi şi i-a salvat totodată pe aceşti tineri fugari, urmăriţi, despre care Securitatea spunea în mod perfid că „ţara are nevoie de ei”. Tata s-a gândit că, într-adevăr, ţara va avea nevoie de ei. Şi de aceea şi-a sacrificat familia pentru ei. Şi nu, nu cred că a regretat vreodată. Am stat, aşadar, patru ani…

 

De când până când aţi stat în munţi?

Din 13 mai 1949 până în l953. Eu, fratele meu Achim şi Vasile Hotea, care a fost până la urmă împuşcat mortal, am fost ultimii prinşi.

Între timp, prin iunie sau iulie 1951, am avut o confruntare cu Securitatea. Am plecat să ne ridicăm alimentele. Am spus că vreau să merg şi eu să o văd pe mama, pentru că îmi era dor de ea. Şi tata m-a luat cu el, pentru că i s-a făcut milă de mine. Aşadar, am plecat tatăl meu, Ioan Rus, Ioan Mâţ şi cu mine. Aveam un locşor în pădure de unde se vedea foarte bine în curte la noi şi casa. Parcă o văd pe mama prin curte… Era linişte, câinii nu lătrau, semn că ne puteam apropia. Tata era ca o pisică sălbatică, mergea numai în vârful picioarelor şi simţea totul. I s-a părut o linişte prea mare. Când ştia, însă, că este pericol, mătuşa mea punea un batic negru pe o frânghie, ca să nu ne apropiem de casă. Când nu era acel batic, ştiam că ne putem apropia. Tata se ducea până în pârâul de lângă casă şi arunca cu un lemn – acesta era semnalul. Mama ştia, de fapt, zilele în care venea tata. Dar în acea zi de iunie sau iulie − nu-mi amintesc data exact, dar ştiu că era destul de cald – ne-am pomenit în mijlocul celor care pândeau casa. Eram încercuiţi. Casa era înconjurată de Securitate. Un securist a pus mâna pe unul dintre noi, pe Ioan Mâţ, şi a întins o mână după mine. Eu atunci am ţipat: „Vai, tată!” Ei nu ştiau că eram deghizată. Eram îmbrăcată în portul ţăranilor de acolo: cioareci, cămaşă, căciulă – eram îmbrăcată băiat – opinci în picioare, pentru că nu puteai să umbli cu bocanci ca să nu se confunde urmele cu bocancii securiştilor. Tata era foarte precaut, aşa că aveam toţi opinci. Desigur, ei nu şi-au dat seama că sunt fată. Când am strigat “Vai, tată!” şi unul şi-a întins mâna să mă prindă, eu m-am smuls şi am intrat în pădure după tata. Ei au aruncat cu grenade. Cel care-l prinsese pe Ioan Mâţ şi-l trântise la pământ, când a vrut să arunce grenada după noi, a întors o clipă capul. Atunci Mâţ s-a desprins din mâna lui, a intrat şi el în pădure şi a ajuns înaintea noastră la coliba pe care o aveam în codru. Ei au început să tragă într-una, iar noi ne-am retras fără să deschidem foc de armă. Au început să tragă unul în altul, s-au încurcat, s-au zăpăcit în pădurea aceea mare de fag, înverzită. Şi tot trăgeau, şi trăgeau… Noi eram departe… şi tot mai auzeam focuri de armă. Sigur că ne-am speriat că unul dintre noi, Vasile Hotea, a rămas în pârâul acela adânc, cu lemne răsturnate. Ne-am gândit că poate pe el l-au prins, dar noaptea s-a reîntors şi el la colibă. Securiştii au împuşcat un cal al unui om care mergea cu căruţa după lemne în pădure. Au luat-o pe mama şi pe toţi cei pe care i-au mai găsit prin preajma casei, i-au dus în sat şi i-au bătut. Pe mama mea au arestat-o, au dus-o la Cluj şi au vrut să-i intenteze proces.

 

Asta s-a petrecut în 1951.

Da. Toate lucrurile noastre pe care le dusesem ca mama să ni le spele au rămas acolo, în pădure, de unde le-au şi luat securiştii. La tribunalul din Cluj i s-au arătat lucrurile noastre că să le recunoască. Dar, pe când o duceau miliţienii la proces, a trecut un ofiţer – avea grade superioare – şi i-a spus foarte încet, printre dinţi: „Nu recunoaşte nimic!” Şi atunci mama a prins curaj şi a spus: „Nu cunosc aceste lucruri, pentru că la noi este cu totul alt port, iar aceste lucruri nu sunt ca cele din satul nostru…” Într-adevăr, noi purtam portul naţional din altă comună. Mama nu a recunoscut nimic. Sigur că a fost bătută iarăşi crunt, crunt, dar pe urmă i-au dat drumul. Asta s-a petrecut în ’51. Pe mama au lăsat-o până în 1952 sub urmărire, dar trebuia să se prezinte de trei-patru ori pe zi la miliţie. Atunci nu a mai avut voie să stea sus, la casa din Ruoia. A trebuit să stea în localitate, ca să se prezinte, împreună cu surorile mele, la miliţie, de trei ori pe zi.

 

Pe zi sau pe…?

Da, pe zi. Dimineaţa, la prânz şi seara. Asta… o perioadă; pe urmă iar au lăsat-o,… au crezut că o să ne întâlnim din nou, o să venim după mâncare. Sigur că tata avea şi alte rude, alte cunoştinţe, şi aprovizionarea noastră nu s-a întrerupt… Continua, totuşi, să vină şi să se întâlnească cu mama din când în când. Când au văzut ei că nu ne pot prinde şi că tata cunoaşte aşa de bine munţii, au făcut-o pe mama chiabură, în august 1952, şi au dus-o departe, în Bărăgan.

Noaptea, au ridicat-o pe ea şi pe toată familia - pe surorile, pe fratele meu, care împlinise cinci ani, pe nepoţi − şi i-au dus în Bărăgan. I-au luat noaptea, fără nimic, numai cu ce aveau pe ei, în august 1952. Nouă ni s-a tăiat orice mijloc de a mai afla ceva despre ei.

 

Cam câţi au fost ridicaţi?

Peste 15.

 

Ştiţi în ce aşezare din Bărăgan au fost duşi?

Lângă Feteşti, într-o comună de acolo, un sat… Rămăseseră nişte căsuţe de la unii bănăţeni, cărora li se dăduse deja drumul.

Acasă, nu vă spun ce persecuţie a început asupra rudelor: cumnaţii tatălui meu, fraţii, toţi bătuţi, arestaţi… Comuna a fost, pur şi simplu, maltratată de Securitate. Doar câţiva oameni din sat au fost scutiţi de acest tratament. Tata avea o vorbă: „Sunt două categorii de oameni: gospodarii, cărora le place munca, şi nevoiaşii, care-i ajutau pe cei bogaţi la munca câmpului, dar aveau ce mânca, aveau o vacă cu lapte, aveau porc.” Dar nu toţi cei nevoiaşi erau la fel. De o parte dintre ei, care erau leneşii satului, s-a folosit Securitatea. I-a pus în funcţii în comună şi, apoi, i-a luat pe cei care cunoşteau munţii şi umblau împreună după noi. Vreau să precizez că aceşti oameni erau lipsiţi de scrupule, fără teamă de Dumnezeu.

Cumnatul meu, Simion Ciontea, împreună cu familia lui, nu au fost duşi pe Bărăgan. Doar că îi urmăreau. I-au lăsat ca momeală că, dacă au ridicat familia şi au dus-o pe Bărăgan, noi vom trage la ei. Erau mereu urmăriţi. Sora mea s-a urcat în pod într-una din zile şi a găsit acolo ţigări şi chiştoace, cum fuma Securitatea şi îi asculta pe ei ce vorbesc în casă.

 

Ceilalţi cât timp au fost ţinuţi pe Bărăgan?

Din 1952 până în 1956. În 1956 le-a dat drumul. Împreună cu mama, pe Bărăgan au mai fost duşi: unul dintre fraţii mei, Ion, care avea 18 ani în momentul deportării, fratele mai mic, Nicolae, care avea 5 ani, sora mea, Bendrea Elena, cu băieţelul ei de 6 ani, Viorel, cumnatul meu, Gheorghe Bendrea, şi mătuşa mea, Palaghia Pop, care a şi murit pe Bărăgan. Fratele meu, Ion Pop, tocmai absolvise liceul înainte de deportare. Noroc că îşi luase bacalaureatul, graţie profesorilor din Năsăud. Secretarul de partid al liceului a vrut să-l dea afară de nu ştiu câte ori, dar profesorii au luat atitudine şi au spus: „Acest elev trebuie să-şi ia bacalaureatul... Este un elev bun.” Şi l-a ajutat Dumnezeu de şi-a luat bacalaureatul.

Aceştia erau din familia noastră. Dar au fost şi alte familii care au fost în grup cu noi, pe toţi i-au luat. A lui Mâţ Ion toată familia au luat-o.

 

(…)

 

Despre tatăl dumneavoastră nu ne-aţi spus. Ce s-a întâmplat cu el?

Da. Am omis să vă spun. De fapt, nu a fost arestat. După cum v-am spus, se îmbolnăvise. Avea tensiune şi făcuse pareză. Nu putea să vorbească bine. Se simţea din ce în ce mai rău. Ioan Mâţ, băiatul cu care a rămas împreună, mi-a spus, ulterior, când ne-am întâlnit după ani de închisoare, că s-a dus în comuna Ungureni, la preotul din comună, s-a spovedit, s-a împărtăşit şi i-a rugat pe cei care la care stătea ascuns, să-l ducă la marginea drumului Lăpuşului, care făcea legătură între Băiuţ şi Lăpuşul Românesc, să-l lase acolo, lângă un pod. Era o iarnă foarte grea, era în ianuarie…

 

Ianuarie 1953?

Da, 1953. Localnicii l-au lăsat lângă pod. A văzut într-un târziu o sanie cu cai, a făcut semn cu mâna, căruţaşul a venit şi l-a luat. Aşa greu cum vorbea, l-a rugat pe acel om să-l ducă la postul de miliţie. Când l-au văzut cei de la miliţie, au dat telefoane în toate părţile, spunând că l-au prins pe Pop, şi au sosit zeci de securişti. Toţi erau fericiţi şi se felicitau între ei… Nu l-ar fi prins niciodată dacă tata nu ar fi hotărât să se predea... Oamenii la care a stat l-au rugat să nu se ducă la Securitate şi i-au promis că o să aibă ei grijă de el şi poate se va face bine. Iar dacă nu se va face bine, o să moară şi o să-l înmormânteze creştineşte şi va fi aproape de satul lui. Dar el a spus: „Nu, pentru că dacă eu mor şi mă îngropaţi aici, toată armata o să mă tot caute ani de zile şi familia mea va suferi.” În sfârşit, a venit Securitatea, n-au vrut să creadă că-i bolnav şi că nu poate vorbi. Au zis că nu vrea să vorbească şi unul i-a dat cu patul armei în faţă, de i-a ţâşnit sângele şi pe gură, şi pe nas. Ulterior am aflat că a fost împuşcat mortal chiar în ziua în care s-a predat la Târgu Lăpuş. Nu ştiu unde este înmormântat. A fost un om extraordinar, care şi-a jertfit întreaga familie şi pe el însuşi pentru a face bine aproapelui. Nu a fost un om egoist, un om care să trăiască numai pentru el... A fost un model. Nu spun asta pentru că este tatăl meu. Desigur, a avut şi duşmani, ca fiecare om. Dar duşmanii lui…

 

Erau comuniştii din sat.

Da, comuniştii din sat.

 

(…)

 

Să ne întoarcem la Securitatea din Satu Mare, unde v-au dus după arestare…

Da, la Satu Mare. După ce m-am văzut în celulă, am început să plâng… am plâns mult. Nu ştiam ce să fac. Auzeam şoapte în celula de lângă mine şi m-am gândit: „Vai de mine, ăştia se roagă. Ia să-ncep să mă rog şi eu.” Şi-am început să mă rog. La început n-am vrut să iau masa, n-am vrut să mănânc nimic. Au venit cu furtunul să-mi dea; îmi dădeau cafea, iar eu o aruncam pe duşumea. Îmbrăcată cum eram în straiele acelea…

 

Bărbăteşti…

Cu cioareci ţărăneşti… Luam obielele de la opinci şi ştergeam cafeaua de pe jos, să nu vadă ei. Vroiam să mor… Pe urmă îmi veneam în fire şi-mi spuneam: „Vai de mine, asta este împotriva credinţei mele, ia să încep să mă rog, că numai bunul Dumnezeu mă poate ajuta; nu pot să fac asta.” Şi am început să mănânc, deşi nu aveam poftă de mâncare. Mă rugam mult.

Mă scoteau la anchetă. Anchetatorul meu era la început un tânăr, la vreo 28 de ani, cizelat. M-a pus să-i spun toţi oamenii la care am stat, să înşir satele, comunele pe unde am trecut. M-am uitat la el şi i-am spus: „Eu nu am stat în nici o comună, am stat pe munţi, am avut o căldare în care puneam apă, făceam mămăligă, fratele meu mergea şi lua mălai de la ciobani, nu ştiu cum îi chema. Noi aşa am trăit, în pădure.” Mai târziu au apărut alţii. „Cum, nu cunoşti pe cutare, nu cunoşti…?”, au spus ei. „Nu, nu cunosc.” „Dar în ’49, ’50, ’51, cine v-a dat de mâncare?” „Nu ştiu, tata mergea, aducea hrană, eu nu ştiam nimic. Ce, îmi dădea tata socoteală, mie sau celorlalţi, de unde aduce mâncare? El mergea, el ne aproviziona.” Asta am susţinut. Puteau, doamnă, să mă calce-n picioare cu cizmele, că eu tot nu spuneam. M-au chemat aşa la anchetă vreo două săptămâni. În final, mi-au spus: „Da, ancheta s-a terminat, dar să ştii că n-ai vorbit şi ai să iei ani grei de închisoare.” Răspunsul meu a fost: „O să vă rămân datoare.”

 

Cum arăta celula de la Securitate?

Era o hrubă sub pământ, fără aerisire… Nu avea geam, avea doar o uşă închisă…

 

Nu avea nici lumină?

Bineînţeles că nu. Paznicii de pe sală, miliţieni sau securişti, ce erau, aveau lumină. Dar Dumnezeu a făcut în aşa fel încât să fie o crăpătură în uşă, prin care puteam vedea. La mine, fiind întuneric, ei nu vedeau crăpătura. Gardienii veneau, îmi băgau gamela în celulă, împingând-o cu cizma, în bătaie de joc. Prin acea crăpătură minusculă, i-am văzut pe fiecare dintre deţinuţi când îi ducea la bărbierit. I-am văzut pe rând pe toţi băieţii pe care i-au prins din grupul nostru din munţi. I-am văzut pe Vasile Paşca, pe Mircea Dobre, pe Ioan Rus, pe nişte oameni care, săracii, ne aduseseră de mâncare… Acum ştiam de ce nu m-au bătut, doamnă, pentru că am fost ultima prinsă şi ei aflaseră deja totul de la ceilalţi, în bătaie, desigur…Nici unul nu vroia să aducă alţi oameni la închisoare, dar chinurile la care-i supuneau erau atât de cumplite, încât ei nu au mai rezistat. M-am întristat foarte tare când i-am văzut. Speram ca măcar ei să nu fie prinşi. I-am văzut, însă, în viaţă şi asta era important. Mă bucuram, totuşi, că n-au fost împuşcaţi. Pe Vasile Hotea nu l-am văzut. Au venit doar cu pistolul lui şi mi l-au arătat: „Îl recunoşti?” „Da, îl recunosc.” „Acum îţi dai seama ce s-a întâmplat cu el?” Am zis: „Ce-a vrut Dumnezeu. Ce pot să fac eu?” „Dar fratele tău?” „Fratele meu… doar ştiţi că l-aţi împuşcat, nu mai ştiu dacă trăieşte.” „Trăieşte, este în spital”, mi-au spus. Într-o zi am văzut cum l-au luat mai întâi pe Vasile Paşca. I-au dat cu patul armei în spate şi i-au zis: „Boule, mişcă-te mai repede!” Din celula aceea, am văzut cum i-a luat pe fiecare şi mi-am dat seama că o să mă ia şi pe mine. Aşa s-a şi întâmplat.

Ne-au dus pe toţi la penitenciarul din Oradea, în dubă. Separaţi, bineînţeles. Pe mine m-au scos cam a doua.

 

(…)

 

Când, în sfârşit, a avut loc procesul, la câţi ani aţi fost condamnată?

Am fost condamnată de Tribunalul Militar Oradea, cu sentinţă definitivă, la 20 de ani muncă silnică.

 

Cu degradare?

Opt ani degradare civică, trei ani închisoare corecţională, doi ani interdicţie. Pedeapsa a fost maximă − 20 de ani muncă silnică. Procesul a avut loc la 27 august 1953.

 

Spuneţi-mi, aţi avut apărători din oficiu?

Da.

 

Ştiţi cum se numeau?

Nu.

 

Nu ştiţi cum se numea nici un membru al completului de judecată?

Generalul de justiţie Alexandru Petrescu.

 

Da, renumit prin milioanele de ani de închisoare pe care i-a dat. Apărătorul din oficiu a pledat într-adevăr pentru cauza pe care urma să o apere, sau nu?

Doamnă, el a spus doar atât: „Copiii au fost luaţi de tată, ca să nu divulge că acesta i-a ajutat pe cei fugiţi în munţi.” La sfârşitul procesului, preşedintele ne-a întrebat pe fiecare din lot dacă avem vreo dorinţă. Un membru al grupului nostru, Ioan Rus, l-a recunoscut pe procuror, fuseseră colegi la Facultatea de Drept, la Cluj, şi i-a spus: „Azi suntem noi în boxă, mâine veţi fi voi”. Eu, când mi-a dat sentinţa şi mi-a zis că am 20 de ani, şi am aflat că ceilalţi au primit câte 25, iar fratele meu 22, am spus să mi se dea şi mie aceeaşi condamnare ca fratelui meu şi ca fraţilor mei din munţi.

 

Aţi pledat împotrivă.

Da.

 

(…)

 

În toată această perioadă, în care aţi fost închisă, aţi avut vreo veste despre familia dumneavoastră?

 În 11 ani nu am ştiut absolut nimic de ei, doar în 1954, când eram la Văcăreşti, mi-au dat în iunie o carte poştală în alb, să o scriu şi să o expediez. Am scris-o unei mătuşi din comună. În iulie ne-au dat a doua carte poştală. Cum nu am primit nici un răspuns de la mătuşa mea, a doua am trimis-o la o fostă deţinută, care a stat cu mine în celulă, Elisabeta Sălăjan, care era din Bucureşti (condamnată în lotul catolic, cu preasfinţitul Hirţea de la Oradea). O întâlnisem pe Bea la Oradea, unde am stat cu ea 6 luni, şi i-am trimis ei această carte poştală – eu eram foarte grav bolnavă de plămâni –, iar ea mi-a trimis un pachet. Nu aveam voie decât 5 kg: unt, zahăr,… atât ţin minte, dar să se încadreze în cele 5 kg. Şi atunci, dacă am văzut că nu am primit de la mătuşa nimic, i-am scris o a doua carte poştală, iar Bea mi-a trimis un pachet cu tot ce am avut voie şi, în acelaşi timp, am primit şi de la mătuşa pachetul. Fiind două pachete în aceeaşi lună, au depăşit 5 kg şi nu mi-au dat decât 5 kg, au luat şi dintr-unul, şi din altul. Dar a intervenit acest doctor, Nicolae Popescu, care a fost pentru noi îngerul păzitor şi care ne-a îngrijit, şi a mers la director şi mie mi-a dat înapoi untul, mi-a dat zahărul, nu mi-au dat nişte fructe şi nu mai ştiu ce mai era pus acolo, dar restul mi-au dat. Şi mătuşa mi-a scris de cei de pe Bărăgan. Atât mi-a scris: „Sunt bine cu toţii.” Dar din 1954 până în 1964 nu am mai ştiut nimic despre ei.

 

Care a fost lucrul cel mai greu de suportat în detenţie… suma răului pe care l-aţi perceput în această perioadă?

Lucrul cel mai greu de îndurat, în afară de boală, a fost ruperea de familie. Treceau anii şi nu ştiai ce se întâmplă cu ai tăi. Pentru mine, era şi dorul de mamă…. Vă daţi seama, m-am despărţit de mama la optsprezece ani. Nu ştiai nimic de ai tăi. Erai complet izolat, rupt de lume – nici o scrisoare, nici o carte, nici un ziar… Doar prin 1963 au început să ne dea cărţi, să ne arate panouri, cu blocurile care se construiau. De fapt, ne pregăteau pentru eliberarea din 1964… Ne dădeau ziare, zilnic câte un ziar, care mergea dintr-o celulă într-alta. Şi atunci iar ne-am dat seama că se întâmplă ceva – „Cum de ne dau ziare? Cum de ne duc la expoziţiile cu panouri, la gazetele de perete, pentru care cereau şi deţinutelor să scrie articole?” Sigur că fetele refuzau.

 

Cum s-a petrecut eliberarea dumneavoastră?

Îmi amintesc că într-o dimineaţă… în aprilie, mi se pare în 13 aprilie, am auzit cum se deschid celulele, zăvoarele acelea grozave, şi au ajuns şi la noi. A apărut ofiţerul de serviciu, era cu gardianca şi cu asistenta medicală, şi au chemat pe una dintre noi, pe Silvia Montani, iar ea, săraca, după ce s-a întors n-a putut să zică nimic. Era atât de emoţionată că, săraca de ea, nu ştia ce să facă. Abia după vreo cincisprezece minute a spus: „Fetelor, plecăm acasă!” În sfârşit. Şi au început să ne cheme pe fiecare. Au ajuns şi la mine – pe mine m-au lăsat mai la urmă. Toată lumea se bucura, nu ştiu însă de ce eu eram tristă. Nimic nu m-a bucurat când mi-au spus că plec. M-am temut de necunoscut. Nu ştiam ce găsesc. Şi mi-era frică. Mă vedeam neajutorată. Ce fac eu? Ce se va întâmpla cu mine?

Apoi m-a chemat procurorul – era cu încă doi – şi mi-a zis: „Ştii că eşti liberă, dar fii foarte atentă, când te duci acasă, va veni lume, te va întreba, să nu spui prin ce închisori ai fost şi unde ai fost.” Atunci mi-am luat curajul şi am zis: „Şi de unde să spun că am venit, de la pension? Pentru că toată lumea de la noi ştie că eu sunt în închisoare, familia mea toată a fost dusă pe Bărăgan şi toţi ştiu cazul nostru.” Şi atunci el a zis: „Nu spui în ce condiţii ai stat, cu cine ai stat.” „Dar eu nu am voie să ies din satul meu?” „Nu, zice, eşti liberă, poţi să te duci oriunde”. Şi mi-a dat hârtia de eliberare… Încă nici nu ştiu dacă el mi-a dat-o sau mi-a adus-o cineva în celulă, nu mi-aduc aminte.

Am intrat în celulă, iar acolo era asistenta medicală. M-am dus lângă ea şi i-am zis: „Acum voi vedea pe mama.” Iar ea a zis: „Nu se ştie.” Şi când am auzit cuvântul ăsta „nu se ştie”, mi-a trecut ca un cuţit prin inimă. Apoi, ne-au dus la magazie… Mi-au adus şi mie bocceluţa cu haine – fiecare când pleca lăsa la câte cineva o fustă, o bluză, ca să aibă când se va elibera… Noi aveam condamnări de 15, 20, 25 ani în spinare, dar, totuşi, mai spera lumea că vom ieşi vreodată şi s-avem o fustă mai bună, o bluză mai bună. M-am îmbrăcat într-o fustă lungă până în pământ - moda din urmă cu zece ani - cine ştie cine mi-o lăsase… Am plecat fiecare spre casă.

Eu am ieşit cu sora Hildegard, care pleca la Cluj. Dar când am ajuns la gară (a venit un miliţian cu noi de ne-a urcat în tren) şi când ne-am văzut în vagon aproape nu ne-am recunoscut. Oamenii se uitau la noi curioşi… sora era în straiele ei de călugăriţă, iar eu - 45 kg dacă aveam - târam lucrurile acelea după mine. Am urcat, ne-am aşezat pe bancă, ne uitam una la alta şi nu ne venea să credem că suntem libere.

Când am ajuns la Dej, sora Hildegard mi-a zis: „Aristinchen, acum e Dejul? Ne despărţim.” Cinci ani am stat cu dânsa în celulă, o maică de o frumuseţe rară, era o sfântă. Eram mereu împreună, făceam rugăciunile împreună. Când m-am dat jos la Dej, mi-a făcut semnul crucii pe frunte, mi-a dat binecuvântarea şi mi-a zis „Să-ţi mai las nişte bani! Cu ce ajungi tu de la Dej la Baia Mare?” (nouă ne-au dat bilete doar până în Dej, iar de la Dej la Lăpuş trebuia să merg cu autobuzul şi n-aveam nici bilet şi nici bani pentru bilet). „Ei, nu, lasă!” şi n-am vrut să-i iau. „Lăsaţi acolo banii, o să mă descurc, văd eu!”

Când m-am dat jos în gară la Dej, Dejul era acelaşi oraş cu aceleaşi clădiri vechi ale şcolăriei mele. Dar a început o ploaie torenţială de m-a făcut ciuciulete. Vai, vă daţi seama cum arătam cu fusta aceea şi cum curgea apa de pe mine? Oamenii se uitau la mine miraţi, vă daţi seama că toţi erau cu umbrele. Am pornit-o înspre autogară şi n-am găsit un gang unde să intru să mă adăpostesc şi mergeam, ca un robot, înainte. Nu gândeam atunci, nu ştiam la ce să mă gândesc, eram dezorientată, aveam în mine un gol. Când am ajuns la autogară, am văzut tăbliţa „Târgu Lăpuş” pe un autobuz, am urcat şi m-am uitat după ţărani, dacă nu este vreun ţăran din jurul Lăpuşului, în portul de pe acolo, că umblau încă în costum naţional. În maşină m-am urcat fără bilet şi văd oamenii cu bilete şi zic: „Eu n-am bilet.” „Dar, zice unul, de unde vii dumneata de n-ai bilet? Du-te acolo, la casă, şi-ţi cumpără bilet.” „Dar n-am bani.” O fi zis că sunt… îmbrăcată aşa… cu bocceluţa aceea după mine… Şi zice: „Păi cum n-ai bani? Cum pleci la drum şi nu ai bani?” „Nu am bani.” Se uită omul lung la mine: „Da’ de unde vii tu, fată?” „Vin de pe Constanţa.” „Cum vii tu de la Constanţa?” „Păi, vin de-acolo.” „Vai de mine, nu eşti tu, Aristina?”

 

(…)

Să recapitulăm împreună dezastrele prin care aţi trecut. Tatăl dumneavoastră, un ţăran respectat de toată lumea, a fost arestat şi a fost omorât de securişti. Fratele dumneavoastră Achim a fost împuşcat, arestat, condamnat la 22 ani şi a murit din cauza detenţiei. Ceilalţi membri ai lotului?

În total, lotul nostru a cuprins 50-60 persoane, dacă numărăm şi sprijinitorii, adică, pe cei care ne dădeau de mâncare şi ne ascundeau.

Dintre cei cu care am fost în munţi, iată cu ce pedepse s-au ales numai câţiva dintre ei: tatăl meu – omorât după ce s-a lăsat prins; Oniga Tănase, preot greco-catolic, împuşcat în 1953; Vasile Hotea, student la Politehnică, împuşcat în 1953 la arestare; Ioan Rus, student la Drept, condamnat la 25 de ani; Vasile Tivadar, elev în vârstă de 19 ani, 20 de ani condamnare; Mircea Dobre, student, 22 de ani; Vasile Paşca, licenţiat în teologie, ortodox, 22 de ani; Gavrilă Dunca, ţăran, dezertor din armată, 25 de ani; Ilieş Dunca, ţăran, 25 de ani; Dumitru Hotico, împuşcat în februarie 1952, la arestare, şi Ion Hotico, fratele lui, câte 25 de ani condamnare. Dumitru Chindriş, ţăran, 23 de ani; toţi aceştia cinci din urmă au fost din comuna Ieud, Maramureş. Ioan Mâţ, ţăran, dezertor din armată, 25 de ani condamnare; Teodor Giurgiu a reuşit să stea ascuns până în 1964; Vasile Blagu de la Târgu Mureş, care a avut 25 de ani condamnare, a murit la Gherla. Dintre cei care ne-au ajutat, care ne-au dat mâncare... Grigore Pop, ţăran, din Lăpuşul Românesc, unchiul meu…, a fost dus la Canal, unde a murit. Mama, fraţii mei, toţi cei din familie care n-au fost cu noi în munţi au fost duşi în Bărăgan… Nu mai vorbesc că ni s-au luat odată cu libertatea şi casele, şi averea, şi dreptul de a vorbi, de a gândi. Nouă, ca şi altor milioane de oameni.

 

(…)