Aristina Săileanu (n. Pop)

Între timp, prin iunie sau iulie 1951, am avut o confruntare cu Securitatea. Am plecat să ne ridicăm alimentele. Am spus că vreau să merg şi eu să o văd pe mama, pentru că îmi era dor de ea. Şi tata m-a luat cu el, pentru că i s-a făcut milă de mine. Aşadar, am plecat tatăl meu, Ioan Rus, Ioan Mâţ şi cu mine. Aveam un locşor în pădure de unde se vedea foarte bine în curte la noi şi casa. Parcă o văd pe mama prin curte… Era linişte, câinii nu lătrau, semn că ne puteam apropia. Tata era ca o pisică sălbatică, mergea numai în vârful picioarelor şi simţea totul. I s-a părut o linişte prea mare. Când ştia, însă, că este pericol, mătuşa mea punea un batic negru pe o frânghie, ca să nu ne apropiem de casă. Când nu era acel batic, ştiam că ne putem apropia. Tata se ducea până în pârâul de lângă casă şi arunca cu un lemn – acesta era semnalul. Mama ştia, de fapt, zilele în care venea tata. Dar în acea zi de iunie sau iulie − nu-mi amintesc data exact, dar ştiu că era destul de cald – ne-am pomenit în mijlocul celor care pândeau casa. Eram încercuiţi. Casa era înconjurată de Securitate. Un securist a pus mâna pe unul dintre noi, pe Ioan Mâţ, şi a întins o mână după mine. Eu atunci am ţipat: „Vai, tată!” Ei nu ştiau că eram deghizată. Eram îmbrăcată în portul ţăranilor de acolo: cioareci, cămaşă, căciulă – eram îmbrăcată băiat – opinci în picioare, pentru că nu puteai să umbli cu bocanci ca să nu se confunde urmele cu bocancii securiştilor. Tata era foarte precaut, aşa că aveam toţi opinci. Desigur, ei nu şi-au dat seama că sunt fată. Când am strigat “Vai, tată!” şi unul şi-a întins mâna să mă prindă, eu m-am smuls şi am intrat în pădure după tata. Ei au aruncat cu grenade. Cel care-l prinsese pe Ioan Mâţ şi-l trântise la pământ, când a vrut să arunce grenada după noi, a întors o clipă capul. Atunci Mâţ s-a desprins din mâna lui, a intrat şi el în pădure şi a ajuns înaintea noastră la coliba pe care o aveam în codru. Ei au început să tragă într-una, iar noi ne-am retras fără să deschidem foc de armă. Au început să tragă unul în altul, s-au încurcat, s-au zăpăcit în pădurea aceea mare de fag, înverzită. Şi tot trăgeau, şi trăgeau… Noi eram departe… şi tot mai auzeam focuri de armă. Sigur că ne-am speriat că unul dintre noi, Vasile Hotea, a rămas în pârâul acela adânc, cu lemne răsturnate. Ne-am gândit că poate pe el l-au prins, dar noaptea s-a reîntors şi el la colibă. Securiştii au împuşcat un cal al unui om care mergea cu căruţa după lemne în pădure. Au luat-o pe mama şi pe toţi cei pe care i-au mai găsit prin preajma casei, i-au dus în sat şi i-au bătut. Pe mama mea au arestat-o, au dus-o la Cluj şi au vrut să-i intenteze proces.

Securiştii se apropiaseră deja de noi. Unul dintre ei mi-a dat o cizmă, de-am sărit în sus şi apoi am căzut cu faţa la pământ. Au strigat: „Mâinile sus!” Eu n-am vrut să ridic mâinile şi le-am spus să mă împuşte şi pe mine ca pe fratele meu. Şi, cum era fratele meu căzut acolo, lângă mine, mi-a ridicat el mâinile. Atunci ei s-au apropiat şi s-au uitat la noi… Văzând că Achim se face din ce în ce mai palid, le-am spus: „Ce faceţi cu el, nu vedeţi că moare?” Ei s-au trezit şi au spus: „Unde este Hotea? Îl scăpăm pe Hotea!” Aşadar, ei ştiau cu lux de amănunte tot. I-am strigat lui Hotea: „Să ştii că eu nu mai pot să fug.” „Ţine-te după mine!”, a spus el, dar eu am rămas lângă fratele meu. Şi s-au luat securiştii după el, iar lângă noi au mai rămas vreo patru-cinci. Pe Hotea l-au împuşcat. Am aflat ulterior că din partea cealaltă veneau alţi securişti, pe drumul Lăpuşului, între Rogoz şi Lăpuşul Românesc. Acolo era plin de maşini cu securişti care l-au încercuit şi l-au prins. Între timp, starea fratelui meu se agravase. „Faceţi o targă şi duceţi-l pe fratele meu, că moare!”, le-am spus. Atunci, ei s-au dus la căsoi, au adus nişte scânduri şi au făcut o targă. Pe mine m-au legat şi ne-au dus până în comuna Dobric. Cu şuturi, nu vă pot descrie, cu paturi de armă în spate,… numai eu ştiu prin ce am trecut. Era 8 martie 1953, într-o zi de duminică. Ne-au urcat într-o dubă şi ne-au dus la Securitate, la Târgu Lăpuş.

Când, în sfârşit, a avut loc procesul, la câţi ani aţi fost condamnată? Am fost condamnată de Tribunalul Militar Oradea, cu sentinţă definitivă, la 20 de ani muncă silnică. Cu degradare? Opt ani degradare civică, trei ani închisoare corecţională, doi ani interdicţie. Pedeapsa a fost maximă − 20 de ani muncă silnică. Procesul a avut loc la 27 august 1953. Spuneţi-mi, aţi avut apărători din oficiu? Da. Ştiţi cum se numeau? Nu. Nu ştiţi cum se numea nici un membru al completului de judecată? Generalul de justiţie Alexandru Petrescu. Da, renumit prin milioanele de ani de închisoare pe care i-a dat. Apărătorul din oficiu a pledat într-adevăr pentru cauza pe care urma să o apere, sau nu? Doamnă, el a spus doar atât: „Copiii au fost luaţi de tată, ca să nu divulge că acesta i-a ajutat pe cei fugiţi în munţi.” La sfârşitul procesului, preşedintele ne-a întrebat pe fiecare din lot dacă avem vreo dorinţă. Un membru al grupului nostru, Ioan Rus, l-a recunoscut pe procuror, fuseseră colegi la Facultatea de Drept, la Cluj, şi i-a spus: „Azi suntem noi în boxă, mâine veţi fi voi”. Eu, când mi-a dat sentinţa şi mi-a zis că am 20 de ani, şi am aflat că ceilalţi au primit câte 25, iar fratele meu 22, am spus să mi se dea şi mie aceeaşi condamnare ca fratelui meu şi ca fraţilor mei din munţi.