Teodor Stanca

Prima reacţie la cele întâmplate, în special, prin arestările masive de marţi seara, din 30 octombrie, a fost o reacţie spontană a studenţilor care, dorind să se informeze, au încercat să pătrundă spre Facultatea de Mecanică sau spre celelalte facultăţi. Unii, venind în mod firesc la cursuri, au avut surpriza să vadă că facultăţile au fost închise, că nu li s-a permis accesul în facultăţi şi că facultăţile, clădirile facultăţilor, erau înconjurate de armată. De asemenea, au avut surpriza să constate că pe străzile Timişoarei patrulau formaţiuni militare, şi chiar tancuri şi maşini blindate. Ca un răspuns la aceste măsuri şi la cei care aflaseră de cele întâmplate cu o zi înainte, s-a organizat un grup destul de mare la fosta Facultate de Agronomie, care era situată lângă Podul Maria pe Splaiul Tudor Vladimirescu, vizavi de Spitalul C. F. R. (acum clădirea este în administraţia Institutului de Medicină). S-au adunat acolo mai mulţi studenţi agronomi, dar şi studenţii care circulau prin oraş pentru a se informa, pentru a vedea care este situaţia, şi care, după cum spun arhivele… după cum am descoperit în arhivele cercetate, cuvântul de ordine al studenţilor din oraş a fost „ora 11, Facultatea de Agronomie”. Într-adevăr la Facultatea de Agronomie s-au adunat circa 800-1000 de studenţi, care s-au încolonat într-o formaţiune compactă şi s-au deplasat spre centrul oraşului, punct de oprire fiind căminul studenţilor de deasupra actualului sau fostului Club al Politehnicii, lângă Bufetul Expres, deci vizavi de Catedrală. Aflaseră că studentele erau sechestrate în cămin, nu aveau voie să iasă din cămin şi erau toate ciorchine la ferestre şi dialogau cu armata, care era în număr destul de mare în jurul căminului. Deci, această coloană masivă de studenţi a venit în ideea de a forţa spargerea acestui cordon militar, de a elibera pe studente şi de a forma un grup de protest şi pentru a cere eliberarea colegilor care au fost arestaţi cu o seară înainte.

… în primul rând că procesul a fost un proces închis, în care n-au participat decât din cadrul familiei celor arestaţi care au aflat. Nu ştiu dacă i-au anunţat oficial sau pe alte căi. Şi au fost reprezentanţii numiţi de Securitate, atât din rândul studenţilor, cât şi din rândul altor categorii muncitori sau, ştiu eu, alţi reprezentanţi ai opiniei publice. În boxă, fiecare era adus pe rând. Deci, ca să nu afle cel ce urma ce a spus cel de dinaintea lui. Deci, acolo s-a mai făcut un rechizitoriu, aşa cum se obişnuia într-un proces din ăsta. Sigur că procurorul a mers pe pedepse exemplare, considerând că mişcarea tipic caracter anticomunist şi antiromânesc. În ceea ce priveşte apărarea, era formală, n-am avut decât avocaţi din oficiu. Sigur că, chiar dacă au încercat ei să arunce vinovăţia noastră, căpătând nişte circumstanţe pe seama vârstei, în general au intrat şi ei în acelaşi limbaj al învinovăţirii noastre, motivând că totul se datorează unei educaţii necorespunzătoare, în cadrul şcolilor şi în cadrul facultăţilor, că nu este o preocupare din partea dascălilor pentru formarea unor tineri în morala comunistă, şi mă rog, pe perceptele astea pe care ei le puneau la baza educaţiei de după reforma învăţământului. Nu, nu s-a văzut, deci, din partea apărării o luptă pentru cazul pe care-l putea să-l apere, în aşa fel încât să obţină nişte rezultate în favoarea noastră. Pentru că totul… aproape totul s-a acceptat, aşa cum se încheiaseră dosarele din partea Securităţii. Sigur că s-au adus destul de mulţi martori, în special martori din partea… din rândul studenţilor care au participat la aceea adunare şi care sigur că unii erau forţaţi sau pregătiţi special ce să declare, cum să declare, cum să ne condamne, printre ei secretari de partid, secretari de U.T.M, dar au fost ceva profesori.

… exact în Ajunul Crăciunului s-a format un tren de aicea, cu câteva vagoane din acestea, care erau vagoane speciale, vagoane tip dubă, pentru Gherla. Nici nu mai ştiu exact cât a durat acest drum, cred că o zi sau… cel puţin o zi şi o noapte am fost în acest vagon. Pe noi cei cu condamnările mai mari din lot, pe Muţiu, pe Baghiu şi pe mine, ne-au băgat într-o rezervă în acest vagon, într-un fel de izolare, celulă foarte mică, strâmtă că de abia reuşeam să ne mişcăm picioarele. Când am ajuns în Gherla aproape că ne erau umflate picioarele de starea acesta de imobilitate. Mă rog, probabil că eram consideraţi, din lotul respectiv, cei mai periculoşi şi ne-au oferit această atenţie specială. Ştiu că am discutat noi mai mult acest moment în data plecării noastre. De aicea de la Penitenciar ne-au îmbarcat în nişte dube, autodube, care se foloseau atunci pentru transportul deţinuţilor, şi am fost duşi în Gara de Nord, pe o linie acolo, unde se aştepta să apară garnitura cu vagoanele cu care trebuiau să ne deplasăm. Şi, în momentul respectiv, s-a făcut nu ştiu ce manevră, ceva derută acolo, încât s-a pierdut contactul la un moment dat între coloana de deţinuţi şi paznici, încât, ne reproşam după aceea că n-am folosit acel moment pentru evadare. Cu timpul, însă, după câţiva ani de închisoare ne-am dat seama că am fi făcut o greşeală, pentru că era aproape imposibil ca în perioada acea să poţi să te ascunzi şi să poţi să găseşti o… încercarea ca să scapi, era tot aşa forţând frontiera sau trecând Dunărea înot sau ştiu eu ce alte mijloace din acestea destul de… R: Şi aţi fi riscat o pedeapsă mult mai mare! I: Aş fi riscat şi o pedeapsă mult mai mare şi sigur nişte pedepse aşa cum s-au aplicat altor cazuri de evadări. Dar noi am comentat destul de mult acest moment, şi mai ales colegul Muţiu, care era un pic aşa, mai… la vârsta respectivă, pentru că eram destul de tineri… o tentă mai aşa de aventură ca să spun, mai dinamic, a zis: „Domnule am fost prost că nu am folosit momentul.” Dar să trecem şi peste asta. Deci, în Ajunul Crăciunului am ajuns la Gherla.