Alexandru Zub

"Deci, trebuie să spun că, la un moment dat, am fost chemat foarte suspect, la începutul lui martie, printr-o notă telefonică, la Academia din Bucureşti (Institutul ţinea de Academie). Mi se cerea ca la 7 martie să fiu la Academie. M-am interesat în dreapta şi în stânga, nu am putut găsi nici o explicaţie plauzibilă a chemării. Profesorul de care mă simţeam mai apropiat, Dimitrie Dărlescu, care era şi prodecanul facultăţii, un modernist foarte respectabil, nu mi-a putut spune nimic. A emis o ipoteză că ar putea fi vorba de vreo bursă în străinătate (existau asemenea posibilităţi). Plutea în aer ipoteza unei burse în Egipt sau alta nu mai ştiu unde. Într-adevăr, eu refuzasem în timpul studiilor pentru că nu mi se părea interesant pentru mine, dar aşa ceva devenea posibil acum. O bursă în străinătate devenea posibilă în cadrul cercetării pentru un tânăr angajat. Şi mai toţi cei pe care i-am întrebat au înţeles că nu e obişnuit, că nimeni nu mai trecuse printr-o experienţă similară. Aşa se face că în 6 martie noaptea, către încheierea zilei, am urcat într-un tren accelerat pentru ca a doua zi să pot fi prezent la Bucureşti. N-am făcut decât câteva sute de metri. M-am îndepărtat de oraş puţin şi m-am trezit cu unul care mă legitimează, care îmi cere să îmi declin identitatea şi care mă roagă să ies pe sală, foarte discret şi în termeni civilizaţi. Pe sală era un altul care se juca cu un pistol agitându-l în aer. M-a prevenit să nu fac nicio mişcare nechibzuită, pentru că trebuie să îi însoţesc. Am ajuns la o mică negociere, spunând că este o greşeală, că eu am a doua zi o întâlnire importantă şi aşa mai departe. Mi-au spus că neînţelegerea se va lămuri, fără îndoială, în curând şi în cazul acesta îmi voi putea continua misiunea. Numai că de îndată ce am ajuns la prima staţie şi a fost prima oprire normală a trenului, am fost legat la ochi şi aruncat într-o maşină. Domnule a devenit dintr-o dată hai, neamule şi din momentul acesta a încetat orice politeţe. N-au stat de vorbă cu mine, protestele mele nu au avut nici un efect. Bineînţeles, mi-am dat seama că mă întorc la Iaşi. S-a făcut o întreagă mişcare cu maşina, ca eu să nu pot realiza în ce direcţie merg, putea fi oriunde, dar evident eu mi-am dat seama că mă întorc la Iaşi."

"Penitenciarul era o experienţă cu totul aparte faţă de Securitate, în prima fază a detenţiei. Ni s-a administrat de la început un duş foarte puternic, de fapt, pentru a vedea că intrăm într-o altă lume, o altă realitate. Vă mărturisesc că, după ceremonia dezbrăcării şi predării oricărui obiect ce aveam deasupra noastră, nepermis în economia închisorii, am fost aruncaţi toţi câţi eram, un grup foarte mare, într-o încăpere care nu avea nici un mijloc de lumină şi nici un fel de aerisire. Era efectiv o etuvă. Era iulie, căldură toridă. Bineînţeles că, am început să ţipăm, fără niciun rezultat. Am fost ţinuţi cât au considerat ei că este limita tolerabilului şi abia după aceea ne-au scos unul câte unul pentru ca să ne plaseze în diverse celule. Eu am nimerit într-un celular, unde erau sute de celule una lângă alta, de câte o singură persoană şi unde erau câte 12-13 sau mai multe persoane. Era ceva teribil. S-a deschis uşa de la culoar şi am văzut celula. Era chiar aceea unde mi-a fost dat să intru. Avea un mic orificiu cu gratii şi acolo stăteau mulţi oameni ţipând după aer şi arătând teribil, în absolută disperarea. Am văzut trupuri despuiate, în sudoare şi cu bube pe cap din cauza infecţiilor, a lipsei îndelungate de igienă. Au fost ţinuţi acolo o perioadă destul de lungă fără niciun fel de asistenţă."